– Ce ai de spus în legătură cu paharul?
– Nimic. Nu mai beau din pahar.
– Normal, după ce l-ai spart!
– Nu l-am spart!
– Ba da, am văzut eu că era spart!
– Ok, dar asta nu înseamnă că l-am spart eu.
– Nu?
– Nu. Poate că a băut altcineva după mine.
Ieri am participat la o conferinţă de presă a Parlamentului European de la Strasbourg. Sau la ceea ce se numeşte aici conferinţă de presă. De fapt, conferinţele sunt un soi de sesiuni de Q&A cu jurnaliştii.
Programul este foarte strict, aceste conferinţe se desfăşoară pe bandă rulantă. Există un moderator, de obicei un secretar de comisie sau un asistent şi persoanele direct implicate în subiectul conferinţei de presă. Citeşte tot articolul
Zilele astea sunt într-o vizită de informare la Parlamentul European de la Strasbourg şi am avut ocazia să descopăr cum se mişcă lucrurile în cea mai importantă instituţie a Uniunii Europene.
O armată de oameni alcătuieşte Direcţia Generală de Comunicare, împărţiţi în 3 mari direcţii: Relaţii cu publicul, Direcţia dedicată entităţilor Audio-Vizuale şi Relaţii cu presa. Numai în ultima direcţie sunt peste 300 de funcţionari din câte am înţeles. O parte dintre ei fac constant naveta între Bruxelles, unde sunt birourile stabile, şi Strasbourg, unde au loc sesiunile plenare. Alţi funcţionari sunt detaşaţi în ţările membre, la birouri locale de informare.
Fiecare comisie din cadrul Parlamentului European are ofiţeri de presă dedicaţi, fiecare cu liste de presă distincte. Aceşti ofiţeri de presă redactează comunicatele importante în 2-3 limbi uzuale (franceză, engleză, spaniolă/germană) şi le trimit către contactele pe care le au, iar mai apoi publică doar lucrurile importante pe siteul oficial. Încă se lucrează foarte mult cu materiale printate, astfel încât există mereu la sediile de la Strasbourg şi Bruxelles exemplare printate cu toate comunicatele de presă.
M-a surprins foarte tare că nu se publică online toate materialele, însă din câte am înţeles pur şi simplu nu e timp pentru publicarea tuturor comunicatelor de presă. E un volum impresionant de muncă. În plus, sunt şi situaţii în care comunicatele se traduc în toate cele 24 de limbi oficiale Uniunii şi se trimit în cele 28 de ţări (începând de luni, când a intrat şi Croaţia în UE). Vorbim de cel puţin un comunicat pe zi pentru fiecare comisie, comunicat pentru care trebuie preluată infomaţia de la secretarii de comisie, formulată, trimisă la verificat şi uneori tradusă. Totul în câteva ore, în funcţie de prioritatea activităţilor care trebuie comunicate.
Voi reveni cu un alt post legat de tot ce înseamnă direcţia de comunicare Audio-Video, pentru că e impresionant ce pune la dispoziţie UE televiziunilor şi radiourilor.
Recent cei de la Mercedes-Benz România au încheiat un parteneriat cu ApropoTV, Mercedes Viano devenind maşina oficială a emisiunii. Mi se pare una dintre puţinele alegeri inspirate făcute în zona de auto. O industrie în care asocierile nu sunt mereu făcute cu cap. Cine să vorbească mai bine despre eleganţă decât Andi? 🙂 Şi unde se potrivea mai bine o maşină pentru weekenduri mişto decât lângă o emisiune de weekend care are deja o istorie bogată?
În cadrul acestei colaborări a apărut o aplicaţie prin intermediul căreia vă puteţi personaliza tricoul ca la ApropoTV. Iar 10 designuri vor deveni realitate. Un fel de colecţie a ideilor deştepte 🙂
Am plecat puţin până la Strasbourg, să fiţi cuminţi! Mă întorc cu poveşti interesante de la Parlamentul European. Dacă aveţi sugestii cu locuri de vizitat le aştept în comentarii.
Dacă am timp promit să fac un post-pamflet cu chestii super banale care ar putea să-i impresioneze pe est-europeni.
Da, şi ăştia sunt atât de săraci încât nu-şi permit câini vagabonzi 🙁
La prima vedere catedrama Notre Dame şi Parlamentul European sunt singurele asseturi importante pentru ei. Şi berzele, care sunt peste tot.
S-a lansat DigitalDiplomacy.ro – platformă dedicată comunicării digitale din sectorul public.
Felix Tătaru a fost ales Senior Vice-President al IAA International şi ar putea deveni preşedinte în 3 ani. Detalii.
Primul iaurt care se lansează pe Facebook. Detalii.
Alte ştiri pe scurt: Blackberry renunţă la tableta Playbook, s-a lansat biblioteca juridică online, Zonga are aplicaţie nouă de Android, Antena Group are site de scandal, scad tarifele la roaming, Bakers angajează, 5 milioane de video-uri urcate pe Instagram în prima zi.
Vrem să facem campanii cât mai bune în social media cu rezultate vizibile. Sau cel puţin asta declarăm. Dar realitatea din teren nu ne ajută deloc. Poate că avem intenţii bune, poate că eforturile noastre sunt luate în seamă de o mică parte din stakeholderi. Dar nu e suficient.
Şi am senzaţia că ne agităm degeaba când văd că după zeci de conferinţe şi traininguri, şi workshopuri, încă mai lansăm pagini de Facebook fără vanityURL. Pagini în care băgăm bugete de zeci de mii de euro dar pe care nu le putem comunica pe un amărât de material promoţional printat pentru că n-ar încăpea să scriem „Urmăriţi-ne pe facebook.com/pages/something/12345678910111213”.
Dar nu-i nimic, n-au trecut decât 2 ani jumate de când am scris articolul ăsta.
Victor Ponta a văzut la televizor că sunt cozi pe Autostrada Soarelui şi a dispus să nu se mai perceapă taxa de drum la podul de la Cernavodă.
Excelent, acum am înţeles ce face un prim-ministru: stă în faţa televizorului şi rezolvă problemele care apar pe micul ecran. Păi dacă tot suntem la capitolul ăsta, să ştiţi că de pe strada Sapienţei s-a furat un câine. Poate îl găseşte premierul şi-l aduce înapoi.
Ceva frumos pentru că e weekend, am început să mă uit la Suits şi cred că mă simt mai bine după două săptămâni de bolit. Versuri aici.
După cum v-am mai povestit, ora de limba şi literatura română era sfântă în liceu. Ne străduiam cu toţii să ne facem temele cât mai bine, lipseam doar în cazuri extreme şi citeam pe rupte. Toate lecturile alea pe care lumea le consideră plictisitoare şi demodate, toate poeziile lui Eminescu, toate romanele lui Sadoveanu. Cred că am citit mai multe dintre romanele lui decât a reuşit însuşi Sadoveanu să citească. Să fim serioşi, cine are răbdare să scrie 1500 de pagini despre Fraţii Jderi şi se apucă să le şi recitească pe urmă? Dacă ar fi prins momentul, Sadoveanu cred că ar fi citit seria Game of Thrones sau Stăpânul Inelelor în loc să-şi recitească romanele cu kilometri de descrieri ale Moldovei.
Dar pentru că nu era suficient să citim, începuse la un moment dat o competiţie internă pe cele mai bune comentarii. Analize de tot felul şi sinteze total diferite faţă de cărţile clasice de comentarii. Noi studiam după o programă alternativă, cu o lectură suplimentară burduşită de titluri şi metode uşor diferite de lucru. Dar chiar şi aşa nu puteam să ne abţinem din când în când de la fraze pompoase. Le mai băgam de umplutură şi ne erau îngăduite, până când şeful clasei a venit cu cea mai pompoasă introducere din istoria introducerilor pompoase. Fraza suna cam aşa:
Pe cerul literaturii române o stea veghează teritoriul sensibil românesc… (autorul cutare)
Ulterior am aflat că fusese inspirată dintr-o serie de caiete de comentarii ale unei domnişoare multi-premiate cu o generaţie înaintea noastră. Dar schema funcţiona foarte bine, toată lumea era impresionată de alăturarea potrivită de vorbe şi laudele curgeau. Până când şeful nostru de clasă a început tot aşa un comentariu despre o poezie de-ale lui Mircea Cărtărescu. „Pe cerul literaturii române o stea veghează teritoriul sensibil românesc: Mircea Cărtărescu”. Moment în care profesoara nu s-a putut abţine şi a exclamat:
– Mămică, dar Mircea Cărtărescu e viu! Cum poate să vegheze pe cerul literaturii române?!?
Cel mai mare regret al meu în copilărie a fost că „n-aveam şi eu o ţară a mea„. Toţi copiii mergeau la ţară în vacanţele de vară, numai eu rămâneam în Bucureşti o grămadă de timp. Şi toată lumea avea poveşti de la câmp, cu tot felul de animale, eu aveam poveşti din Cişmigiu şi din parcurile Plumbuita şi Tei. Sigur, e simpatic să fii bucureştean din tată-n fiu, dar pe vremea aia coolnessul se măsura altfel. Şi în capitală era o plictiseală maximă din moment ce prietenii mei erau plecaţi din oraş mai toată vara.
Ani la rând am ascuns lumii acest neajuns al familiei mele şi m-am plâns părinţilor de câte ori am avut ocazia. Până când mama n-a mai suportat, a vorbit cu nişte rude mai îndepărtate şi mi-a propus, foarte încântată chiar, să merg în vacanţă la ţară pe undeva pe lângă Bucureşti:
– Cum? Să merg eu la ţară?
– Da…
– Şi să mă joc eu cu ŢĂRANI?
– Păi… nu asta ziceai că îţi doreşti?
– Cum să-mi doresc aşa ceva? Eu sunt bucureştean!
