Caravana TIFF poposeşte prima oară la Bucureşti şi aduce cu ea filmele premiate la ediţia din acest an a festivalului. Deşi speram să fie incluse şi scurtmetrajele româneşti, n-am avut noroc. Pe 17-18 şi 20-21 iunie puteţi vedea la Cinema Elvira Popescu (la Institutul Francez) o selecţie a celor mai bune filme din festival. Printre ele şi „Comoara” lui Corneliu Porumboiu. Citeşte tot articolul
Am fost la TIFF. A fost absolut bestial, o să revin cu un articol detaliat despre atmosferă. Ce filme am văzut? Păi unele foarte tari, despre care nu pot să vă spun, că o să vă ofticaţi că nu le puteţi vedea şi voi. Am prins două serii de scurtmetraje româneşti şi „Un etaj mai jos”, al lui Radu Muntean. Scurtmetrajele au fost foarte mişto, majoritatea din ele. Din fericire, s-ar putea să le vedeţi la Caravana TIFF, care porneşte în curând prin ţară. Însă în timp ce mă îndreptam spre cinema duminică dimineaţa, la 10, rupt de somn fiind, mă gândeam de ce naiba nu avem scurtmetrajele româneşti fie pe net, fie chiar în cinematografe. Aş plăti fără probleme un bilet normal pentru o porţie de scurtmetraje precum cea de la TIFF. 2 ore în care vezi 4-5 filme şi sigur rămâi cu ceva.
Însă producătorii români preferă să moară cu ele prin sertare, să le dea pe sub mână la festivaluri şi să se plângă că nu-i bagă nimeni în seamă în loc să-şi ia inima în dinţi şi să facă ceva pentru promovarea produsului la care au muncit luni de zile. Citeşte tot articolul
Mad Max: Fury Road – o urmărire continuă în care Charlize Theron este personajul principal. Nu m-am prins de ce n-au făcut-o pe ea „Max”, nu s-ar fi supărat nimeni. Maşini şi buşituri spectaculoase, un conflict subţirel şi un deznodământ de Hollywood. Acţiune mult mai comercială decât în precedentele filme din franciză.
Focus – la început n-am înţeles de ce n-am auzit mai multe de filmul ăsta. Pe urmă am aşteptat 30 de minute ca să înceapă efectiv. Margot Robbie e noua faţă drăguţă pe care o folosesc regizorii, Will Smith cred că se plictisea acasă. La un moment dat devine interesant, cam vreo 10 minute, iar abia la final mai exclami admirativ „nu m-aş fi gândit la asta!”. Merge văzut sâmbătă seara.
Cred că numai cinematografia românească putea să dea un film în care un om politic de nimic joacă rolul unui amărât într-un film care critică întreaga clasă politică. Am râs la faza cu „acum e independent, dar acum a uitat de noi, a uitat de unde a plecat! – O ţară în care speranţa încă trăieşte” şi apoi cadru cu Mircea Diaconu. Puţin trolling şi de la echipa de montaj.
Danny Collins – A venit vremea ca Al Pacino să facă roluri de moşulică. Îi ies beton, iar Danny Collins e una dintre comediile alea care te fac să zâmbeşti mult şi să pleci cu o stare de bine din cinema. Annette Bening face un rol secundar excelent, scenariul e scris mişto, e ceva mai mult decât povestea aia banală cu un tată degenerat care încearcă să intre în viaţa copilului şi a nepoţilor. Iar finalul este extrem de emoţionant.
The Avengers: Age of Ultron – Livrează ce trebuie, cu bătăi, supereroi şi efecte speciale muncite. Spre deosebire de primul film din serie, glumele sunt mai multe şi răufăcătorii sunt mai slabi. Din lipsă de extratereştri te descurci să te baţi şi cu un costum de Iron Man pe steroizi şi cu inteligenţă artificială + armata lui de costume Iron Man (sau drone, sau santinele, cum le-o zice). Entertaining atât cât trebuie, e clar o alegere de weekend. Eu l-am văzut la Grand Cinema Digiplex, în noua sală Ultra, dotată cu Dolby Atmos. Se aude absolut bestial. Mi-ar fi plăcut să văd/aud Le Concert acolo.
De ce eu? – unul dintre cele două filme româneşti care au făcut furori în ultima vreme, am reuşit să-l prind în cinema. Foarte bine construit, te prinde povestea. Emilian Oprea joacă bine de tot, Mişu Constantin intră perfect în rolul procurorului-şef care are grijă ca rotiţele să se învârtă şi toată lumea să fie mulţumită. La final, Tudor Giurgiu îţi dă nişte detalii care te dărâmă de tot, chiar dacă ştiai care va fi deznodământul.
Fast and Furious 7 – entertainment pur, la fel ca în precedentele 2-3 filme din franciză. Trebuie să laşi logica la intrare şi să te bucuri de spectacol. Este primul film la care s-a aplaudat după o cascadorie spectaculoasă. Repet, s-a aplaudat :)) Acţiunea te ţine lipit de scaun 2 ore şi ceva, nici nu simţi când trec toate întâmplările alea trase de păr. Finalul îi este dedicat în totalitate lui Paul Walker şi e extrem de emoţionant. Apropo de asta, oamenii de la „efecte speciale” au făcut o treabă foarte bună, sunt doar câteva momente în care realizezi că s-a intervenit pe imagine şi de fapt nu joacă el în scena respectivă.
Insurgent – continuare a seriei Divergent, altă trilogie SF care a rupt la primul film. Continuă povestea din primul film, cu 5 categorii de oameni care trăiau în spatele unui zid. Ceva mai puțină acțiune decât în prima parte, dar per total e peste alte părți secunde apărute în ultimii ani (Hunger Games, Hobbitul). Must see pentru cine a apucat să vadă Divergent, o alegere bunicică de mijlocul săptămânii pentru cine nu știe nimic despre serie.
The Imitation Game – total diferit față de ce promitea inițial, nu e doar o poveste despre decriptarea mașinăriei Enigma, ci are alte două teme principale: homosexualitatea din Marea Britanie până după mijlocul secolului trecut și crearea primului computer. Practic, i se pun prea multe povești în cârcă aceluiași om pe parcursul a 2 ore astfel încât iese o poveste puțin cam încâlcită. E mișto, dar mă așteptam la ceva mai mult focus pe partea legată de spargerea Enigmei.
Tocmai ce-am văzut „AFERIM!”, care intră vineri în cinematografe din toată ţara. Bun, pe alocuri foarte bun. Excelent scenariul. Replicile sunt extrem de bine documentate, iar pentru un iubitor de arhaisme o să fie o încântare. Scris totul deştept, cu umor.
Mişto costumele şi decorurile, mixul reuşeşte să reconstruiască perfect atmosfera acelor timpuri. Ce mi-a plăcut extrem de mult e muzica. Dacă Tipto Tiptis am fredonat încă de când am văzut trailerul, acum am descoperit că tot OSTul este bestial.
A ajutat mult titrarea în engleză, unii termeni îi uitasem total, deşi i-am mai întâlnit prin diverse cărţi. S-a auzit mai bine decât mă aşteptam, dar sper să reuşesc să-l revăd tot cu o titrare. Că se pierde puţin din farmec dacă nu prinzi toate replicile.
The Loft – abia apărut în cinematografe, intră în categoria aia cu trailerul mai interesant decât filmul. Cinci prieteni fac rost de un apartament în care să-şi înşele soţiile, găsesc o tipă moartă acolo şi începe panica. De la chestia asta se ţese o întreagă poveste pe alocuri trasă de păr. Sunt o grămadă de întorsături de situaţie, ceea ce aduce puţin dinamism într-un scenariu scris cam cu picioarele. Filmul e absolut digerabil într-un mijloc de săptămână, când vrei să te deconectezi de toate problemele de la birou dar nu îţi pui prea mari speranţe într-un film.
Kingsman: The Secret Service – trailerul vinde altceva. Nu e filmul cu spioni şmecheri şi stilaţi, e o comedie neagră în care totul e exagerat de dragul artei. Pe alocuri are accente de parodie, se face mişto de filmele clasice cu spioni. Deşi mi-a plăcut, mă aşteptam la ceva mai inteligent/complex. Un James Bond mai actual, cu nişte lorzi cu iz de societate secretă. Dar e mai mult un scenariu de desen animat cu mulţi actori buni.
The Penguins of Madagascar – simpatic. Dacă ai sub 12 ani probabil că ţi s-a părut extraordinar. Pentru adulţi sunt câteva faze haioase, zâmbeşti, dar nu te dă pe spate. Pinguinii sunt simpatici, dar nu se compară cu celelalte personaje din Madagascar. Prevăd încă 2-3 continuări, până când o să devină obositor.
Unbroken – Angelina Jolie ştie să regizeze! Şi o face chiar bine! O poveste emoţionantă, bazată pe un caz real. Louie Zamperini e un medaliat olimpic care ajunge pe front şi mai apoi este capturat de japonezi. Urmează un şir lung de abuzuri cărora le face faţă. Jack O’Connell e bun, la fel şi cei din jurul lui. La un moment dat devine obositor că se insistă pe aceleaşi părţi de poveste, dar aşa a fost viziunea regizorului.
