vanzari

Sâmbătă dimineaţă într-o piaţă din Bucureşti. Puhoi de lume. Majoritatea caută fructe de sezon – căpșuni, cireșe. În toată piața sunt doar câțiva tarabagii care au fructe românești, restul sunt de import. La o tarabă oarecare vreo 15 oameni așteaptă la coadă. Se vând căpșuni cu 6 lei kilogramul și lumea cumpără fără să mai stea pe gânduri.

La taraba vecină vânzătorul e îmbufnat. Căpșunile lui arată mult mai bine, dar sunt și mai scumpe – 9 lei. O duduie se așază la coadă și abia apoi întreabă ce se vinde. ”Căpșuni” răspunde îmbufnatul. ”Cu cât?” întreabă cucoana. Nu primește niciun răspuns. Merge spre tarabă, nu înainte de a-și păstra rând (vechile obiceiuri mor greu). Abia atunci începe vânzătorul să bolborosească ”după ce că îmi acoperiți taraba și nu mai vând nimic, mai vreți să fiu și birou de informații”.

Deci problema nu era că a pus un preț prea mare, problema lui era că trecătorii nu-i mai vedeau marfa. Nu s-a prins că e ceva greșit nici când a văzut zeci de oameni așteptănd minute bune în fața tarabei lui, privindu-i căpșunile fără să cumpere. Dacă ar fi lăsat la preț măcar un leu cincizeci, probabil că puțini ar mai fi stat la o coadă așa mare. Dar comerciantul român preferă să moară cu marfa de gât decât să o vândă mai ieftin.

Ciudat e că respectivul cetățean părea destul de școlit, un domn de București cu o mică afacere cu fructe. Ar fi trebuit să știe ce e aia politică de pricing.