Salut, sunt Alex şi locuiesc cu părinţii.

Mare scandal azi la apariţia acestui post ce discreditează tinerii peste 25 de ani care încă locuiesc cu mamele lor. Cum mă apropii vertiginos de vârsta respectivă, m-am simţit puţin vizat. Dar mi-a trecut repede şi mi-am amintit că realitatea e alta.

Majoritatea colegilor mei de generaţie (colegi de generală sau de liceu) locuiesc cu părinţii. Sunt vreo 2-3 tipe care s-au căsătorit (şi presupun că s-au mutat), un tip care a primit cadou o casă şi cam atât. Asta în condiţiile în care am absolvit un liceu “de fiţe” şi nici în şcoala generală nu aveam prea mulţi colegi amărâţi.

Situaţia stă altfel cu colegii de facultate pentru că majoritatea sunt din provincie. Aşa că toţi au fost nevoiţi să-şi găsească apartamente în chirie.

Revenind la bucureşteni, ştiu cazuri de oameni care deţin apartamente proprietate personală dar care preferă să stea cu părinţii. Sau tineri care dorm în apartamentul lor dar mănâncă, spală rufe şi calcă la mămica. Adică le face pe toate mămica (gagici, nu tipi!). Deci problema nu e 100% una financiară. Chiar şi atunci când ai moştenit vreun apartament de la bunici ori vreo mătuşă, sau chiar l-ai primit cadou de 18 ani, parcă nu-ţi vine să te muţi singur cuc într-un loc în care le faci pe toate numai tu. Din punct de vedere sociologic, familia e percepută ca ieşire de urgenţă, cineva pe care să te poţi baza (după cum am aflat dintr-un studiu la Romanian Youth Focus).

Evident, pentru provincialii veniţi la Bucureşti de pe la 19 ani există alte priorităţi. O casă “a ta” înseamnă pentru ei certitudinea că au reuşit în viaţă şi garanţia că nu riscă să se întoarcă acasă cu coada între picioare. În plus, asta elimină orice neplăceri pe care le au sau le-au avut cu proprietarii.

Sigur, e mişto să vii la capitală şi să crezi că vei găsi un tip independent financiar, frumos şi care să rupă cluburile în două, eventual şi tânăr (nu e musai). Dacă eşti o moldoveancă cu picioare lungi, mutră drăguţă şi multă determinare e posibil să dai prin club de vreun Irinel, Codin, Nicola şamd. Dacă nu, va trebui să te mulţumeşti cu “puţin”. Sau să pui mâna şi să construieşti alături de un om toate lucrurile la care visezi.

Cât timp ai o relaţie civilizată cu părinţii şi nu eşti în punctul în care e imperios necesar să te muţi cu prietena, consider că e un moft să pleci de-acasă. Un moft de vreo 300 de euro lunar (hai 150 dacă locuieşti cu un prieten), bani care în câteva luni pot însemna o vacanţă, un telefon mai bun, o revizie la maşină etc.

PS: Să nu uităm că provincialii nu sunt plecaţi din casa părintească de plăcere, din nevoia de independenţă. Majoritatea se cară din oraşele de baştină pentru că vor “să reuşească” la Bucureşti. Şi mai apoi tot ei sunt ăia care plâng după piftia făcută de bunica şi cară străchini întregi la capitală în fiecare săptămână.