Asumări

A revenit în peisaj discuţia privind asumarea responsabilităţii prin cazul maternităţii Giuleşti. Cine e de vină? Guvenul! Să cadă Boc! Să-şi dea demisia.

A scris Chirilă acum ceva timp un post pe tema asta. Şi a mai scris Zoso despre demisii.

Da, frumos ar fi să ne asumăm responsabilitatea pentru acţiunile noastre şi să acţionăm într-un fel sau altul. Aşa ar fi normal, într-o societate normală… etc. etc. Ştiţi placa cu societatea normală în care toate lucrurile s-ar întâmpla aşa cum trebuie.

Dar noi nu suntem în stare să ne asumăm responsabilitatea nici măcar pentru vorbele noastre, de ce să mai aducem în discuţie faptele? N-avem coaie să zicem lucrurilor pe nume atunci când e cazul. N-avem curajul să scriem un post în care să criticăm pe cineva pe faţă. Să ne asumăm posibilitatea unui conflict cu cel pe care îl atacăm în mod direct.

Asumarea porneşte de la curajul de a spune lucrurilor pe nume, cu riscul de a fi considerat un caracter beligerant. Da, e important să îţi asumi responsabilitatea pentru o eroare colectivă acţionând într-un anumit fel, dar mai important este să începi cu tine, cu acţiunile şi vorbele tale.

Dacă noi nu suntem în stare să criticăm pe cineva în mod direct şi alegem calea „diplomatică”, cum ne-am putea asuma faptele?