Sursa foto

Aceasta este o chitară bas. În mod normal, ea are 4 coarde şi se ciupeşte în zona albă cu o mână, în timp ce cealaltă mână e pe tastieră (sau gât). De unde făcea muzică (pentru că asta făcea) Victor Bailey acum 2 seri în Hard Rock Cafe? Cam de unde voia el. N-am mai văzut până acum o chitară bas folosită chiar dintr-un capăt în celălalt. Şi am privit ceva muzicieni buni de-a lungul timpului. E adevărat ce îmi zicea un prieten chitarist: îţi trebuie talent pentru a fi un chitarist bun, dar îţi trebuie de 10 ori mai mult pentru a fi un basist bun.

Am ascultat marţi probabil cea mai echilibrată formulă de instrumentişti, 4 oameni care reuşesc să surprindă în egală măsură.  Victor Bailey, Poogie Bell, Peter Horvath, Michael Stewart. Victor Bailey Group. Văzându-i, colegul Andi s-a apucat de aprecieri şi comparaţii. La un moment dat m-am simţit depăşit de situaţie, nefiind decât un amator în jazzul ăsta contemporan. Însă la un moment dat am regăsit în notele lui Michael Stewart acorduri de swing. Şi m-am imaginat într-un club din New Orleans, într-o seară obişnuită de marţi, cu un band în faţă şi un pahar de whisky în mâna dreaptă.

Au fost aproape 2 ore pline, cu un Hard Rock Cafe ticsit de muzicieni români. Toţi se uitau cu ochi mari şi se bucurau de spectacol. Şi ar mai fi stat câteva ore bune să asculte. La Sibiu a fost şi mai mişto! 2 ore şi jumătate de jazz, funk şi uneori pop, după cum a raportat tovarăşul Brylu. Dar cred că nici lor nu le-a ajuns decât pe o măsea, aşa că am mai vrea.

Felicitări Alina şi Tudor!

PS: După concert am rămas cu o idee despre muzica românească vs. muzica străină: băi nene, oamenii ăia au ascultat la viaţa lor nişte muzică. De toate felurile. La noi mai lejer cu ascultatul. Abia în ultimii 10-15 ani s-a mai normalizat situaţi. Funk, jazz fusion… astea de unde le ascultai înainte de 89?

Mai citiţi aici şi aici. Şi un clip de la Sibiu: