Pentru că am citit despre părul din curtea Ninei, mi-am amintit două chestii din copilărie.

Fluturii. Într-o vară, prin şcoala primară, copiii cu care mă jucam s-au apucat să prindă fluturi pentru insectar. Directoarea, care era şi profă de biologie, cerea ierbare şi insectare în clasele a cincea şi a şasea. N-am înţeles niciodată cum urma să strângem noi, copii de asfalt, fără bunici la ţară, zeci de soiuri de plante, ba chiar să le şi identificăm şi să le notăm (nu prea era cu internetul pe atunci).

Ţin minte că două veri consecutive am stat prin spatele blocului şi am prins fluturi. Erau o grămadă. Albi, galbeni, portocalii, unii chiar mari, alţii mici şi albaştri. Deşi eu n-aveam nevoie de ei, mi se părea o aventură extraordinară, în mica noastră junglă urbană.  În ultimii ani pământul şi zonele pline de buruieni au fost înlocuite de asfalt, aşa că am văzut fix 3 fluturi în 2 veri. Erau toţi albi, cei coloraţi au dispărut odată cu bucuria copilăriei.

Pomi. Grădinile vecine erau pline de pomi fructiferi. Era o tanti care plantase vreo 2-3 meri, un păr, caişi, un cireş, un vişin, şi clasicul corcoduş, plus vreo 2-3 pruni. Deşi păzea cu sfinţenie pomii ăia, în vacanţe era haos. Nu trecea ziua fără să mâncăm fructe “direct de la producător”.

Ca să nu mai furăm din grădinile altora, un vecin inimos a plantat şi în grădina noastră vreo 2 cireşi, un corcoduş şi un măr. L-am ajutat şi noi în weekendul ăla, prin ’93-’94, dacă îmi aduc bine aminte. Şi-am tot aşteptat, an de an, să crească puieţii ăia afurisiţi. În timpul ăsta furam tot de la vecini. Abia zilele trecute am observat că pomii noştri au început să dea o grămadă de fructe. Erau toate acolo, neatinse.