Monica Jitariuc – 4 ani în Şcoala Centrală

Continuăm seria de interviuri cu oameni mişto, chiar dacă a trecut mult timp de la ultimul. Monica Jitariuc e Head of Social Media la The Practice (agenţia de PR din Leo Burnett Group), scrie pe blog din 2006, iar eu am început să o citesc prin 2008 – când lucra la Friends. Înainte de toate (cel puţin cronologic vorbind), Monica e absolventă a Şcolii Centrale din Bucureşti. Născută în Sighişoara, Monica a ales să facă liceul la Bucureşti, trăind 4 ani în internatul liceului (iniţial – Pensionul Domnesc de fete). 

Ai ales să faci liceul la Bucureşti, la aproape 300 de km de casă. De ce?

Aveam 14 ani, îmi placea enorm limba franceză, eram din Sighişoara. M-a întrebat mama: „Şi, la ce liceu vrei să mergi? La Elidade, la info? („Mircea Eliade” era cel mai bun liceu din oraş, şi, desigur, cea mai tare clasă era cea de informatică). Şi am zis: „Nu, nu vreau real, cu atât mai mult informatică”. Şi am avut norocul să am o mamă care a continuat: „Şi, unde ai vrea?” Şi atunci am zis că vreau să fac ceva cu multă franceză. Şi s-a sfătuit mama cu tata şi au decis că Bucureşti. De fapt, sincer, părinţii mei au fost cei curajoşi: m-au lăsat să vin să fac franceză la Bucureşti.  Şcoala Centrală era lângă Parcul Icoanei şi lângă Parcul Icoanei trăia o ruda mai îndepărtată şi mama ştia zona mai bine şi am mers direct la Şcoala Centrală. Acolo am şi rămas.

Cât de des ajungeai acasă? 

Păi, fiind departe  şi trenul destul de scump nu prea ajungeam acasă. În vacanţe ajungeam acasă. Îmi aduc aminte perfect mirosul de tren, zgomotul de tren, frigul de tren şi traseul de tren: Sighişoara-Braşov-Predeal-Sinaia-Ploieşti Vest-Bucureşti Nord.

Cum te-ai acomodat cu capitala?

Nu cred ca m-am acomodat deloc cu capitala în liceu. Mă învârteam într-o lume destul de mică şi de uriaşă în acelaşi timp. Adică, citeam foarte mult şi drumurile mele se limitau la Institutul Francez (peste parcul Ioanid, pe Dacia), Biblioteca Sadoveanu, BCU, Piaţa Amzei sau Galaţi şi Universitate unde era Teatrul Naţional. A, mai ştiam şi unde e Ateneul Român că mă ducea doamna Pavlovici la concert în fiecare joi (mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc). Cam atâta -ştiam, cam ăsta era Bucureştiul meu şi cam la asta m-am adaptat.

Cum arăta o zi liberă pentru tine?

În week-end erau zile mele libere şi rămâneam singură în Şcoala Centrală. Toată lumea pleca acasă, elevii la casele lor, colegele de la internat tot acasă, şi rămâneam cu portăreasa. Era atât de linişte! Era perfect. Şi, o zi liberă arăta cam aşa: terminam primul volum din Război şi Pace.

Şcoala Centrală a fost, probabil, printre ultimele forme de pension din România. O să ne lipsească genul ăsta de stabiliment educaţional?

Era pension, da, ce ciudat sună! Era frumos şi foarte disciplinat: aveam pedagog de zi şi de noapte (doamne severe amândouă), ieşeam cu bilet de voie şi trebuia să ajungem înapoi fix la ora stabilită, aveam program de învăţare în sala de lectură, masă la cantină la ore fixe (ce bun era ceaiul), „stingere” la 10 jumătate…reguli, reguli, reguli. Pe mine m-au disciplinat cei patru ani petrecuţi în pensionul Şcolii Centrale. Cred că genul acesta de disciplină o să lipsească, da.

În momentul de faţă Şcoala Centrală e percepută ca o şcoală pentru copiii de bani gata. Cum era văzută la momentul în care ai terminat tu?

Am facut liceul între 1996 şi 2000. Sincer, atunci nu prea aveam percepţii clare despre copii cu bani. Eu aveam colegi drăguţi şi modeşti (poate că unii erau de bani gata, dar între noi nu a contat asta niciodată).  Poate că aşa era şi pe-atunci, poate eram eu foarte naivă…nu ştiu. Îmi aduc însă aminte că era percepută clar ca o şcoală bună, pentru copii care vor să înveţe şi care au şi de la cine să înveţe (am avut nişte dascăli absolut remarcabili, pe care i-am îndrăgit şi de la care am învăţat mult – Lăcrămioara Olteanu (filosofie) Norocica Cojescu (istorie), Smaranda Pavlovici (engleza), sunt doar câţiva care îmi vin acum în minte)

În general centraliştii se ataşează foarte mult de Zoia. Ştiu că ai o fetiţă, te-ai gândit la ce şcoală o vei înscrie?

Având în vedere că nu doar am învăţat, dar am şi trăit patru ani (tot liceul) în liceul Şcoala Centrală, m-am ataşat foarte tare de loc şi de spiriul lui. Acum, sentimentul pe care îl încerc e mai degrabă unul de nostalgie. Când va trebui să decid  pentru fiica mea (momentan are 3 ani, mai are până la şcoală) cu siguranţă o să iau în calcul şi Şcoala Centrală. Dar nu o să iau decizia cu sufletul,  ci o să analizez care este nivelul şcolii la momentul acela, care e oferta educaţională, ce profesori au… chestii dintr-astea pe care analizează părinţii :).