Două poveşti despre aroganţă

În liceu am avut un coleg care s-a mutat la noi de la o clasă paralelă. Era genul de elev conştiincios, aproape tocilar. Dacă eu eram băiatul serios din grupul de pramatii, el era băiatul serios din grupul de băieţi serioşi. Genul ăla de elev care se pregăteşte temeinic la fiecare materie, are mereu tema făcută, nu e fraier s-o dea la alţii şi se foloseşte de munca lui pentru a se diferenţia de toţi ceilalţi. Chestia asta îl făcea să se simtă superior nouă, care băteam mingea toată ziua la orele care nu începeau cu Limba (română, engleză, franceză, latină). Ba chiar pot să spun că era de-a dreptul arogant. Iar aroganţa lui creştea pe măsură ce se apropia bacalaureatul şi noi adunam chiuluri memorabilie. Pentru noi erau nişte amintiri de povestit nepoţilor, pentru el era doar pierdere de timp.

Dacă n-aş fi avut mintea unui puşti de liceu, aproape că m-aş fi panicat văzându-l cum ne priveşte ca pe nişte paraziţi. Cred că din punctul lui de vedere urma să ne ratăm imediat ce ieşeam de pe băncile liceului. N-a verbalizat niciodată dispreţul ăsta pe care îl avea faţă de majoritatea celor din clasă, însă îl simţeai în atitudine. Omul se considera mai bun decât noi, fără să aibă rezultate mai bune la învăţătură, bani mai mulţi, oi mai mândre şi cornute.

Fast-forward 8 ani mai târziu, tipul e ospătar într-un bar pe care îl frecventez. Şi de fiecare dată evită să dea ochii cu mine, chit că mă aşez pe terasă sau înăuntru. Am aflat de pe la alţi colegi că acolo l-a dus viaţa, pur şi simplu. Nu mi se pare că s-a ratat, nu mi se pare că asta merită, dar înţeleg că asta a fost situaţia. Presupun că regretă acum aroganţa absolut gratuită de atunci şi cred că nu vrea să discute cu cei pe care i-a tratat de sus ani la rând.

Altă poveste e cu o duduiţă cu care m-am întâlnit într-un context de business. Şi care m-a luat la mişto grav întrebându-mă dacă ştiu ce-i aia antreprenoriat, că ea ştie şi se zbate, şi creează locuri de muncă. Asta în condiţiile în care duduiţa respectivă domnea în afacerea construită de soţul ei, un om dedicat trup şi suflet acelui business. Tipul chiar îmi dă impresia că ştie ce face, pe când ea părea să fie mai mult de decor. M-am cules de pe jos şi am răspuns că mă învârt în zona asta a antreprenoriatului de prin 2008, dar am rămas uimit de aroganţa din glasul duduiţei.

Asta ca să aflu recent că soţul afacerist a ejectat-o din business şi şi-a văzut liniştit de treburi, iar duduiţa s-a apucat de antreprenoriat pe cont propriu. Rămâne să vedem cu ce succes, sper doar să-şi lase aroganţa la fostul loc de muncă.

Mie poveştile astea două mi-au adus aminte că nu e deloc sănătos să fii arogant, mai ales dacă nu te bazezi pe absolut nimic. Plus că nu se ştie unde te duce viaţa şi nu te ajută să ceri comanda de băutură de la ăia cărora le-ai râs în nas la un moment dat.