„Oricum se repară până la urmă”

Înainte de Crăciun s-a stricat interfonul. Pentru că au fost lucrări masive în bloc, m-am gândit că s-a lucrat la fire şi s-a rupt ceva la mine la apartamentul meu. Am savurat cârnaţii, am împodobit bradul, iar după Crăciun am dat telefon la Interada, firma care se ocupă de mentenanţă. Oamenii au venit după Anul Nou şi au constatat că întreaga scară avea probleme. După ce s-a scuzat că nu poate rezolva problema pe loc, meşterul respectiv mi-a zis că e foarte ciudat, că n-au primit decât o sesizare din bloc şi a fost nevoie să încerce ei dacă merge la celelalte apartamente.

Deci timp de 14 zile oameni din 44 de apartamente n-au sesizat că au probleme cu interfonul. În perioada sărbătorilor nimeni n-a avut persoane în vizită, nimeni n-a comandat nimic, nimeni n-a avut vreo legătură cu exteriorul. Fie asta, fie au fost atât de puturoşi încât n-au pus mâna pe telefon ca să-şi rezolve ei o problemă care îi afecta direct. 

Cum să vorbim de binele comun, de comunitate şi de probleme care ne afectează indirect (tăierea investiţiilor, de exemplu) dacă românul aşteaptă să-i pice din cer inclusiv chestiile care îl afectează direct. Aici deja nu mai vorbim de difuzia responsabilităţii, ci de pură nesimţire. „Oricum se repară până la urmă, ce sens are să mă agit?”