Odată cu creşterea numărului de poveşti pe hashtagul #metoo, au apărut şi voci care susţin că multe femei exagerează şi că nu orice glumă e hărţuire. Pentru că am vrut să lămuresc chestia asta şi să aflu totodată care e încadrarea legală a hărţuirii şi ce pot face victimele în astfel de cazuri, am vorbit cu cineva care activează în domeniu.

Simona Voicescu este preşedintele Asociaţiei Necuvinte, un ONG care luptă împotriva violenţei domestice. A întâlnit şi ajutat femei care erau în situaţii de-a dreptul înfiorătoare de-a lungul timpului. Şi este una dintre cele mai bătăioase femei pe care le-am cunoscut. 

În ultimele zile tot mai multe femei au povestit episoade în care au fost hărţuite, agresate sau chiar abuzate. În acelaşi timp au existat şi voci (unele chiar feminine!) care au susţinut că se exagerează prea mult, că s-a ajuns prea departe cu aceste mărturisiri, că unele poveşti nu pot fi catalogate drept hărţuire sau agresiune. Cum definim hărţuirea şi cum putem stabili care e limita între un flirt sau o glumă şi hărţuire?

Ceea ce se întâmplă în ultima perioadă este, din punctul meu de vedere, un început de normalitate. Blamul social este mult mai puternic decât orice fel de legislație. În SUA, pentru că de acolo a plecat și campania #metoo, persoanele cu statut public care sunt acuzate de astfel de fapte pierd contracte de sponsorizare de milioane de dolari, nu mai sunt invitate la emisiuni tv, sunt pedepsite de societatea în care trăiesc înainte sau independent de pedeapsa legală. Blamul social arată un anumit nivel de civilizație. Trebuie să existe lege, trebuie să fie aplicată, dar dacă cetățenii țării respective nu consideră că ceea ce s-a întâmplat este o problemă, atunci acele legi nu fac decât să pedepsească “ghinionistul prins” și să continue să-i protejeze pe aceia despre care victimele nu au avut curaj să vorbească. Și sunt, din păcate, foarte mulți.

Ajungem la vocile feminine despre care vorbeai, România a început să facă progrese palpabile în domeniul egalității de șanse, dar vorbim de mentalități și programări educaționale create în generații care nu se pot dezvăța așa ușor. Noi avem o toleranță foarte ridicată la insulte și umilințe. Sunt convinsă că și acele voci feminine, care susțin că se exagerează acum, au fost victime ale hărțuirii sexuale, dar o parte s-au imunizat tocmai pentru că se întâmplă mult prea des, iar altele, poate mai grav, nu-și dau seama că ceea ce li s-a întâmplat este hărțuire sexuală. “Era băut”, “a încercat și el că e om”, “a glumit și el”, “doar nu i-a făcut nimic”, “dacă o deranja așa tare, ar fi spus cuiva” … Ei bine, multe femei spun cuiva. Spun poliției, spun departamentelor de HR din companii, spun ONG-urilor de profil, le spun prietenilor, doar că despre acele povești nu auzim atât de des. Ele își cunosc drepturile și și le cer.

Hărțuirea sexuală este o problemă socială și reprezintă orice comportament nedorit, de natură sexuală, exprimat fizic, verbal sau non-verbal, care iți lezează demnitatea sau care îți creează un mediu de lucru degradant, intimidant, ostil, umilitor, jignitor. Din acest punct de vedere, hărțuitorul se manifestă ca un agresor, iar persoana hărțuită, ca victimă. Flirtul, pe de altă parte se referă la o serie de comportamente împărtășite, de la egal la egal, acceptate, care flatează, te fac să te simți bine și îți cresc încrederea în tine.

Din momentul în care, în interacțiunea socială cu o altă persoană, nu ni se mai răspunde la mesaje, începem să deranjăm persoana asupra căreia ne îndreptăm atenția, suntem chiar rugați să încetăm și comportamentul continua și devine injurios, vorbim despre hărțuire la modul general. Atunci când un refuz este primit drept o încurajare să se încerce mai tare, o așteaptă în fața blocului, o sună noaptea, îi trimitem sute de mesaje la care nu primește niciodată răspuns, vorbim deja despre un comportament obsesiv.

 

La Asociaţia Necuvinte vă întâlniţi, în general, cu cazuri foarte grave, femei abuzate fizic şi verbal ani la rând chiar de membri ai familiei lor. Cât de des vă cer ajutorul femei care au fost hărţuite fără să se ajungă la acţiuni fizice? Femei care au trăit episoade mai „uşoare, dacă le putem spune aşa.

Din nefericire, avem multe cazuri care ne-au cerut ajutorul pentru fapte de hărțuire și amenințare. Pentru o parte dintre aceste femei, am obținut ordine de protecție bazându-ne strict pe mesaje de tip sms sau discuții purtate pe conturile de socializare online.

Noi avem încă o problemă în a înțelege gravitatea anumitor forme de violență. Dacă nu se ajunge la emiterea unui certificat medico-legal, atunci a fost doar “o glumă” sau o faptă cu un caracter de pericol social scăzut.

Hărțuirea nu trebuie privită în glumă. Sunt nenumărate cazurile în care, fără să existe nici o formă de violență fizică, doar verbală și non-verbală, s-a ajuns la tentative de omor sau chiar omor. Nu vreau să crezi că exagerez, dar trebuie înțeles că vorbim despre comportamente obsesive, de control, uneori chiar patologice. Victimele hărțuirii spun în general că sunt deranjate sau jignite de comportamentul hărțuitorului, dar aceștia nu interpretează această poziționare într-un mod corect. Unei persoane căreia nu i se răspunde la ceea ce el consideră a fi o declarație de dragoste, un comportament flatant, poate dezvolta o obsesie, se poate simți nedreptățit, jignit și poate recurge la violență fizică.

 

Care e cadrul legal prin care se pedepseşte hărţuirea în România? Ce riscă agresorul şi cât de greu e pentru o victimă să dovedească agresiunea?

Acum te voi bombarda cu legi :)

Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei si bărbați face distincția între hărțuire și hărțuire sexuală și definește, la art. 4, lit. c si lit. d, cei doi termeni astfel: „Prin hărțuire se înțelege situația în care se manifestă un comportament nedorit, legat de sexul persoanei, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității persoanei în cauză și crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor; prin hărțuire sexuală se înțelege situația în care se manifestă un comportament nedorit, cu conotație sexuală, exprimat fizic, verbal sau neverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității unei persoane și, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor“.

OG 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, în cadrul art. 2 alin. 5 definește hărțuirea astfel: „Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv“.

Cod Penal/Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale
Art. 223Hărţuirea sexuală

(1) Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Cod Penal/Infracţiuni contra libertăţii persoanei
Art. 208Hărţuirea

(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.

(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.


Prevederi legale există, pedepsele nu sunt însă foarte mari și foarte rar se ajunge la o condamnare pentru aceste infracțiuni, dacă ele nu sunt cumulate și cu alte fapte considerate de legiuitor mult mai grave.

Însă, sunt nenumărate ordine de protecție obținute pentru fapte de hărțuire și chiar de curând am aflat despre un caz de hărțuire de la Cluj, în care exista un ordin de protecție valabil, care a fost încălcat și pentru care s-a dispus măsura reținerii pentru 24 de ore.

Este foarte important să ne cunoaștem drepturile și să înțelegem cu toții că astfel de comportamente nu trebuiesc acceptate. Obținerea unui ordin de protecție este o soluție foarte bună din punctul meu de vedere, pentru că încălcarea lui atrage alte măsuri legale și este o hotărâre judecătorească care va rămâne mereu drept „testimonial” pentru comportamentul neadecvat al unei persoane.

Este foarte important de asemenea, în cazul în care aceste comportamente se petrec la locul de muncă, să fie anunțat departamentul de Resurse Umane – care este obligat legal să ia măsuri în acest sens. În cazul în care, și se mai întâmplă, compania este imună la aceste forme de hărțuire și discriminare, există Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și alte instituții abilitate să aibă grijă ca politica internă a unei companii să respecte angajații.

 

Ştii cazuri de femei care au luat atitudine şi au avut câştig de cauză în România?

Da, și se întâmplă din ce în ce mai des ca femeile care ajung victimele unor astfel de fapte să ceară ajutorul. Campanii de genul celei care se desfășoară zilele acestea în mediul online sunt extrem de benefice pentru că scot la lumină o problemă despre care știm cu toții că există și împuternicesc femeile să nu se mai simtă rușinate de ceea ce au trăit, pentru că nu este o rușine.

Pe de o parte, noi, la Asociația Necuvinte, am avut și avem chiar acum un astfel de dosar, cazuri bazate strict pe comunicări online, înregistrări audio făcute cu telefonul mobil, mesaje de tip text, fotografii din care se vede foarte clar cum hărțuitorul le așteaptă la locul de muncă, facultate sau în fața blocului. Cel mai ușor instrument de accesat este ordinul de protecție care are și un termen de soluționare foarte rapid – maxim 72 de ore. S-au obținut ordine de protecție pentru infracțiunea de hărțuire și în aceeași zi. Se poate, dar trebuie să vorbim despre ceea ce ni se întâmplă.

 

În multe dintre poveştile citite pe hashtagul #metoo femeile care s-au adresat poliţiei au fost luate peste picior şi trimise acasă de cei care ar fi trebuit să le ajute. Ce ar putea face o femeie într-o astfel de situaţie? Cu cine ar putea să vorbească astfel încât să se ia, totuşi, nişte măsuri?

Toți trebuie să vorbim, bărbați și femei deopotrivă. Repet, nu există pedeapsă mai puternică decât blamul social. Trebuie să continuăm să sancționăm public astfel de fapte, pentru că sistemele de intervenție și aplicare a legii sunt formate din oameni, care tratează problema așa cum o tratează mediul social din care ei provin, din păcate. Vorbind despre asta, scoatem mizeria de sub preș și facem puțină ordine în mentalitățile generale.

Noi avem o mare supărare pe felul în care legiuitorul român privește gradul de pericol social. Aceste fapte sunt văzute drept fapte cu un caracter de pericol social scăzut și nu din cauza manifestărilor acestor infracțiuni sau al efectelor pe care le au asupra persoanelor care le cad victime, ci pentru un motiv cât se poate de derizoriu poate, pedeapsa prevăzută de lege este prea mică, sub 5 ani de zile. Dar legile sunt făcute de oameni pentru oameni și pot fi schimbate, ceea ce noi tot încercăm.

Sunt convinsă că au existat și există cazuri în care polițiștii le descurajează pe femei să depună plângeri și minimalizează ceea ce li s-a întâmplat, ne-am întâlnit și noi cu astfel de cazuri. Agresorii provin din toate mediile sociale, așa că poliția nu poate fi imună la acest fenomen.

Dacă cineva ajunge într-o secție de poliție și nu îi este primită plângerea, nu i se dă un număr de înregistrare pe acea plângere, este tratată în glumă, se folosește un limbaj neadecvat, în nici un caz nu trebuie să renunțe. În această situație, există mai multe variante:

– pleacă din secția respectivă și se adresează Poliției Capitalei dacă este din București sau Inspectoratelor de Poliție Județene;
– solicită o audiență la șeful secției respective și îi aduce la cunoștință, pe lângă fapta de hărțuire și comportamentul neadecvat al polițiștilor din secție;
– se adresează direct Parchetului care are competența de a verifica și respectarea procedurilor poliției;
– cere sprijinul unei organizații neguvernamentale.

 

Ce ar trebui să se schimbe în România pentru ca astfel de probleme să nu mai fie atât de răspândite? Care ar fi soluţia?

Trebuie să ne schimbăm mentalitatea privind rolurile de gen. Soluția este educația și coerciția.

Nu spun că va fi ușor sau rapid, dar au reușit și alte țări, eu sunt optimistă că vom reuși și noi.

Programe școlare care să conțină și educație juridică, de gen, sexuală. Cursuri pentru viitorii părinți prin care să învețe cum să-și educe copiii într-un mod sănătos care să includă și educație nediscriminatorie, cu accent pe evitarea rolurilor de gen. Si coerciția statului în aplicarea uniformă și fără echivoc a prevederilor legale existente. Un statut de toleranță zero nu doar declarativă, ci aplicată în fiecare zi, în fiecare situație, la fiecare caz.