Acum câteva săptămâni o colegă de generală a postat poza asta din 1999 pe Facebook şi a dat tag întregii clase. S-a umplut internetul de like-uri, ne-am adus aminte de tâmpeniile pe care le făceam, am mers mai departe.

A doua zi dimineaţă mă trezesc la birou cu acest mesaj şi cu poza printată într-o cutie de Happy Meal. Moment în care am trecut conversaţia pe grupul privat pe care îl avem cu toată clasa şi au început dezbaterile. McDonald’s Iuliu Maniu sau Virtuţii? 70 de comentarii mai târziu, nu aveam nicio concluzie, deşi s-au adus argumente solide precum screenshoturi din Google Maps şi analiză amănunţită a elementelor de decor. Fiecare îşi amintea altceva.

Până la urmă am elucidat misterul (zic eu), am fost în clasa a IV-a la Iuliu Maniu (cel dinspre ieşirea pe autostrada A1) şi prin clasa a V-a sau a VI-a la Virtuţii. Mă rog, pe vremea aia singurele opţiuni pentru “Şcoala Altfel” erau McDonald’s sau Grădina Botanică, iar rar de tot mai mergeam pe la teatrul de păpuşi. Eu nu-mi aminteam de excursia pe Virtuţii pentru că ai mei mi-au făcut atunci ca în bancul cu “bere după pepene” – “iar mergeţi la McDonald’s”? Mă rog, probabil că a contat şi faptul că eram #săraci. Ştiţi, tata n-a avut blog ca să facă afiliere şi campanii, aşa că banii nu erau nelimitaţi, cum sunt acum pentru mine (#glumesc).

Puţin background. Noi am fost o clasă semi-unită, în sensul că diferite găşti au mai păstrat legătura peste ani, unii s-au năşit între ei, alţii au rămas super prieteni, am dansat pe la nişte nunţi, s-au botezat nişte copii. Numai că la un moment dat s-a rupt filmul, cam prin 2013, când trebuia să facem reuniunea de 10 ani. Mi-am asumat că mă ocup de ea şi până la urmă n-a mai ieşit nimic. 

Aşa că invitaţia asta venită de la McDonald’s a fost perfectă, pentru că ne-a dat un imbold să ne vedem. Ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă, sâmbăta trecută. Ocazie cu care am făcut şi prima petrecere la vaporaş :)) Pe vremea mea era un semi-lux să-ţi faci ziua la McDonald’s, fiind mult mai cost effective să iei nişte saleuri, să faci nişte sandvişuri cu pate de ficat şi icre şi 5 sticle de suc la 2 litri. Alte timpuri. Deci nu numai că mi-am revăzut colegii după o grămadă de ani, dar mi-am îndeplinit şi un vis ascuns din copilărie.

În caz că vă întrebaţi, am mers până la urmă la Virtuţii, nu pentru că aş fi convins că poza de mai sus e făcută acolo, dar pentru că era mai comod pentru toată lumea. Plus că am ajuns mai des pe-acolo decât pe Iuliu Maniu. Şi s-a nimerit excelent, pentru că aşa am cunoscut-o pe doamna Cristina Tudorache, care cred că merită să fie angajatul lunii sau ceva de genul. Nu numai că s-a ocupat de noi cât am stat pe-acolo şi ne-a făcut poze din toate unghiurile, dar s-a bucurat sincer alături de noi de revederea asta. Ba chiar ne-a adus şi cartea de onoare a restaurantului, să semnăm în ea! 

Rar mi-a fost dat un om care să iubească atât de mult compania la care lucrează şi care să pună aşa mult suflet în ceea ce face. Ştiţi vorba aia, dacă am avea măcar 10.000 de oameni ca doamna Tudorache, am trăi în Germania, vă zic.

Am păstrat aşezarea iniţială, cât s-a putut. Mă rog, fiind doar 11, trebuia să lăsăm şi spaţii goale pentru ceilalţi colegi.

Din păcate Ştefania, cea de la care a pornit nebunia asta, n-a putut să participe, plecase deja din ţară când ne-am întâlnit noi. Anyway, mulţumim, Ştefania! :D

La final am dat o tură şi pe la şcoală şi am vorbit cu electricianul (acelaşi, de acum 15 ani!), care ne-a pus la curent cu noutăţile şi ne-a lăsat să ne plimbăm puţin pe acolo.

Şi pentru că mai avem pribegi prin ţări străine, am stabilit că ne mai vedem o dată în decembrie. Toate astea pentru că cineva şi-a făcut treaba bine pe social media, a pus-o de un Real-Time Marketing şi a reuşit să refacă o legătură pierdută de ani de zile. Chapeau!