Înainte să văd The Irishman aveam emoţii în legătură cu două chestii:

  1. Mă temeam că o să fie prea lung un film de 3 ore jumate.
  2. Credeam că vor părea fake efectele alea de de-aging (adică de întinerire) a actorilor mari (De Niro, Pacino, Pesci)

Pot să spun că niciuna nu s-a adeverit din punctul meu de vedere.

În primul rând, m-am uitat la telefon de vreo 2 ori pe parcursul filmului (şi doar ca să verific ora). Ceea ce e super ok la un film de 3 ore jumate. Probabil că ar fi putut să-l reducă la 3 ore, dar Scorsese mi-a dat senzaţia că vrea să le dea cât mai mult screen time celor 3 “monştri”. Practic, i-a pus pe sticlă de toţi banii, cum s-ar spune.

Apoi, în trailer mi s-au părut destul de fake imaginile cu De Niro tânăr. Mă temeam că o să fie un film care arată extrem de aiurea. În schimb, am dat de o imagine foarte bună în mare parte a timpului. Părea să fie machiaj, nu tehnologie, ceea ce mi se pare excelent. Până la urmă ăsta era scopul.

Filmul în sine nu cred că va deveni un clasic, însă e de văzut. Mi se pare că livrează fix ceea ce promite: Scorsese, Pacino, De Niro, Pesci,. Pacino e excelent, două clase peste ceilalţi. De Niro mi s-a părut destul de reţinut, zici că face un rol secundar.

Nu ştiu exact dacă e de Oscar sau nu, cel mai probabil va câştiga nişte premii, e genul ăla de super producţie. Dacă nu l-aţi văzut până acum, do it, şi eu vreau să-l mai văd o dată, cu pauze însă.

*Am avut ocazia să văd The Irishman cu o seară înainte să apară pe Netflix în România, în cadrul unei vizionări la Teatrul Odeon. Ce mi s-a părut mişto a fost că, pe conceptul “un film care uneşte generaţii”, au chemat oamenii cu cineva din familie, dintr-o altă generaţie. Eu am fost cu tata la film, după mai bine de 10-15 ani 🙂