Acum, că am văzut la Roxana Ciuhulescu că s-a deschis în privinţa tradiţiilor de la ea din familie, am prins puţin curaj şi sunt pregătit să vă împărtăşesc ce s-a transmis la mine din generaţie în generaţie.
Nu sunt obişnuit să dau atât de multe detalii personale, aşa că vă rog să fiţi îngăduitori.
În fiecare an aştept cu nerăbdare ziua de Paşti. Pe vremuri, ţin minte cum pregătea bunica un platou plin cu Fornetti şi ne dădea tuturor, o tradiţie transmisă de la stră-stră-bunica ei.
Când eram mic, tata stătea la coadă la Lidl ore întregi ca să prindă produse Deluxe, chiar dacă erau vremuri grele, tot puteam să punem pe masă un cocktail de creveţi sau nişte coaste cu sos barbeque. Cozile alea au trecut, acum avem altele, dar tradiţia asta a rămas la mine în familie.
Apoi mai e şi o shakshuka bătrânească pe care o făcea bunica, după o reţetă din zona Munteniei pe care a preluat-o acum mătuşa mea.
Iar duminica, după ce terminăm de ciocnit ouăle şi închinăm un pahar de apă plată (noi suntem mai tradiţionalişti, aşa e neamul), să facem împreună activitatea care e pentru noi vestitorul primăverii: ne strângem în balcon cu toţii, tata ia bormaşina Bosch transmisă din străbuni şi dăm prima gaură a sezonului, cea care anunţă începerea lucrărilor din acel an.
4 comentarii. Leave new
Dacă e cald de Paști, eu am tradiția de a merge la bazin. Ma asez pe prosop pentru a-mi trage sufletul dupa cateva ture extenuante de bazin. Imi deschid o bere rece si imi aduc aminte ca imi luasem si un pachet de biscuiti Biskrem, probabil cei mai buni biscuiti din lume. Deschid pachetul si incep sa savurez cu patos fiecare bucatica. Imi ploua in gura numai cand ma gandesc la un pachet de Biskrem.
Si, in timp ce sedeam eu in bataia soarelui, se apropie de mine o domnisorica satena, cu un decolteu impresionant, genul care ar face invidioasa orice diva de Dorobanti. Apoi, cu o voce suava, incepe sa intre in vorba cu mine:
– Scuza-ma ca te deranjez…
La mine erau cam așa:
Când eram mică, mergeam să iau Lumină și paște. Mă duceam, luam, a doua zi stătea toată lumea cu gura pe mine să nu mănânc nimic și să nu beau apă până nu iau paști. Mno, bine.
Când am mai crescut, mergeam la fel, la Biserică. Doar că era o plimbare și o băută, ajungeam direct la împărțeală, iar lumânarea era de la brichetă, evident.
A doua zi, la fel, toată lumea cu gura pe mine să nu mănânc nimic și să nu beau apă până nu iau paști. Nu mai avea sens, la cât băusem în noaptea de Înviere, dar mna. Aia e.
Apoi era masa din familie.
„Stai, că am treabă.”
„Nu mi-e foame.”
„Mi-e somn.”
„Unde e bunica?”
„Unde e mama?”
„Unde e vinul?”
„Mai avem ridichi? Am poftă de ridichi.”
Până ne adunam toți la masă, trecea pofta.
La masă, închinam un pahar de vin, mâncam, povesteam, discuțiile ajungeau de natură politică, cineva se certa cu altcineva, mama se ruga de tata să nu adoarmă la masă, eu le ziceam că plec în oraș, ei mă certau că trebuie să stau cu familia, alegeam să stau cu familia, ai mei adormeau, eu plecam.
Tradiția nu a existat niciodată la mine în familie. Sau a fost, dar forțată.
Îmi aduc și eu cu drag aminte de Paștile petrecute alături de familie.
Totul începea cu pâine toast cu avocado. Bunica mea alegea cea mai buna pâine feliată fără coajă și făcea niște ouă poșate de-ți lingeai degetele.
Desertul era mereu o tartă de brânză în stil new yorkez, rețeta de la țară.
Ungeam totul cu bere nefiltrată facută de tatăl meu în garaj și, bineînțeles, apă plată Borsec pentru cei mici.
Ce vremuri!
Bun rău.