Liverpool a câştigat campionatul din Anglia după 30 de ani. Era clar cam din ianurie, dar apoi a venit pandemia şi lucrurile s-au complicat.

M-am temut atunci că s-ar putea anula campionatul cu totul, ceea ce ar fi fost o nedreptate uriaşă. Să ai un lider aşa autoritar, cu 23 de puncte avans, şi să anulezi campionatul ar fi fost ireal. Probabil că începea războiul civil în Liverpool.

Am răsuflat uşurat când s-a împlinit totul şi din punct de vedere matematic. Dar mi-aş fi dorit să fie mai mult de atât. Aş fi vrut să simt o mare bucurie, să mă simt beat de fericire. În schimb, tot ce simt de câteva zile e uşurarea asta enervantă. “Am bifat-o şi p-asta”. Ştiu că sunt oameni din Liverpool care au petrecut pe străzi până la epuizare. Alţii care au băut litri întregi de bere. Eu doar am zâmbit şi am zis “în sfârşit!”.

Au fost mulţi cunoscuţi care m-au întrebat ce simt, m-au felicitat, mi-au zis că aşteaptă cu interes să vadă reacţiile mele pe blog. Doar că eu nu mă simt în al nouălea cer.

Cred că s-au adunat prea multe dezamăgiri în ultimii 17 ani (de când ţin cu Liverpool). The Slip, sezonul trecut şi avansul pe care l-am pierdut, chiar şi în sezonul ăsta – înfrângerea aia cu Norwich care a stricat un parcurs aproape perfect (cum ar fi fost o echipă Invincibilă?).

Mi-am dorit extrem de mult acest titlu pentru Gerrard. Am sperat în fiecare an, chiar şi când era la LA Galaxy, că se va întâmpla ceva miraculos şi va reveni să ridice trofeul. Acum nu mai poate decât ca antrenor. Probabil că o va face.

Liverpool de acum a mai scăpat de un complex şi e pregătită să ia mai multe titluri. Ştie cum s-o facă. Abia aştept să doborâm recordul lui Man United, să ne luăm înapoi şi recordul ăla, mai exact.

Simt că titlul ăsta şi Champions League-ul de anul trecut nu sunt finalul, ci sunt abia începutul. Sper să nu mă înşel.