Mă uitam zilele trecute la câteva găști de adolescenți care se alergau printr-un mall și mi-am dat seama că imaginile respective sunt desprinse direct din filmele americane ale anilor ’80.
Serios, numai acolo vedeam puștani puși pe șotii, care stăteau ore întregi în food court și râdeau de trecători, apoi se alergau cu paznicii și fugeau pe culoare interzise la ora închiderii.
Boom-ul mallurilor americane s-a petrecut în anii ’80, când se construiau în jur de 1000 de malluri pe an. Practic, fiecare suburbie avea mallul ei, un loc în care oamenii să petreacă timp, să mănânce, să se joace.
Anii ’90 au însemnat un declin al mallurilor, puternic accentuat în anii 2000, când apariția internetului ”de larg consum” a schimbat paradigmele. Au falimentat și s-au închis sute de malluri în SUA, ceea ce a creat și un grup de pasionați care explorează malluri abandonate.
Și iată-ne înapoi în România, unde inițial mallul era un loc pentru oamenii cu bani, care mergeau să cumpere haine. Ulterior a devenit și un loc de mâncat rapid ceva, iar acum a devenit un loc de hang out.
Iar mallurile s-au tot construit, nu doar în București, ci și în alte orașe mai mari sau mai mici. S-a ajuns, practic, la punctul în care erau americanii acum 40 de ani. Ceea ce mi se pare promițător, că în loc de un decalaj de 50 de ani, acum s-ar putea să fi recuperat 10.
