Nu m-am agitat prea tare când s-au pus în vânzare biletele la Euro. Mi se părea că oricum n-am şanse prea mari să ajung acolo.
Au trecut anii, a venit pandemia şi mi-am luat gândul de la meciuri cu spectatori în tribune. Până la urmă s-a întâmplat ediţia asta de Euro şi mă bucur că am fost acolo, aş fi regretat mult timp dacă nu ajungeam pe stadion.
De câţiva ani încoace tot spun că voi merge la o ediţie următoare, acum s-a nimerit bine şi ce am văzut mi-a dat un vibe atât de bun încât sper să am ocazia să susţin echipa României şi prin vreo deplasare la un turneu final. Dacă ne mai calificăm vreodată.
Ce-i drept, am nimerit şi un meci superb, cu răsturnări de scor şi multe goluri. Am luat biletele joi, după ce am văzut articolul ăsta la Radu şi le-am mai vândut pontul câtorva prieteni care au prins şi ei locuri. Cred că numai cine n-a vrut n-a găsit bilete, erau disponibile inclusiv cu o zi înainte de meci.
Am văzut cu ocazia asta şi ce frumos poate fi un spectacol fotbalistic în care n-ai nicio miză şi te bucuri de meci.
Am ţinut cu francezii pentru că nu-mi place Elveţia în mod special, deşi au mulţi jucători cu personalitate. Teoretic, trebuia să-l susţin pe Shaqiri, că e singurul jucător de la Liverpool, dar mi se pare că s-a descurcat foarte bine şi fără susţinerea mea.
Cel mai mult m-am bucurat că i-a plăcut Antoniei prima experienţă la un meci mare, singura problemă e că standardul e foarte ridicat în momentul ăsta, nu ştiu ce ar putea s-o mai impresioneze.
Rămânem cu un tricou de la Euro 2020, cu un fular cu Franţa (Allez les Bleus!) şi cu amintirea. Peste ani vreau să pot spune „când am fost noi la primul turneu final…„.
