Mi-am început anul cu Sonny Boy, o carte de memorii scrisă de Al Pacino. Am văzut-o într-o librărie pe 2 ianuarie şi n-am lăsat-o din mână până când n-am terminat-o de citit.
E genul de carte care se citeşte foarte uşor, iar dacă îţi place de Pacino şi ştii câte ceva despre filmografia lui, cartea asta o să fie o bucurie.
M-a făcut să vreau să văd sau să revăd multe dintre filmele lui, în frunte cu The Godfather.
Deşi trece prin multe bucăţi din viaţa lui, Sonny Boy nu e o autobiografie în adevăratul sens al cuvântului. E multă melancolie în ce scrie Pacino, probabil şi un pic de regret pentru anii tinereţii în care şi-a cam băut minţile. Toate poveştile de la sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 despre problemele cu relaţiile şi cu banii sunt abordate în carte, probabil că într-un mod mai soft decât ar fi făcut-o un jurnalist precum Kitty Kelley, de exemplu (autoarea biografiei neautorizate a lui Frank Sinatra).
Pacino povesteşte cu mult şarm despre copilăria din Bronx, despre începuturile sale ca actor, despre cum a ajuns la faliment de două ori, despre femeile din viaţa lui.
E o lectură lejeră, de weekend, în care o să rămâneţi şi cu unele poveşti despre cum s-au făcut unele filme legendare.
