Înainte să dau peste cartea asta, nu ştiam mare lucru despre ce-a făcut Nicolae Malaxa după Al Doilea Război Mondial. De fapt, nici nu ştiam că a ajuns în SUA, presupuneam doar că a plecat undeva în Vestul Europei.
La fel cum nu ştiam nici cât de bogat era Malaxa cu adevărat. Ştiam că era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Estul Europei în momentul lui de glorie (Dictatura Carlistă), dar nu-mi imaginam că era atât de bogat încât să fie considerat un mare bogătaş la nivel internaţional.
Povestea e foarte interesantă şi urmăreşte perioada dintre 1948 – anul în care Malaxa pleacă în SUA, şi 1965, când marele industriaş moare, la New York (mai exact, la New Jersey, unde locuia fiica lui). După ce a studiat o mulţime de pagini de arhivă, inclusiv de prin arhivele CIA şi din presa vremii, Rudiger Von Kraus a reuşit să noteze principalele evenimente din viaţa lui Malaxa de peste ocean, în condiţiile în care n-aveam foarte multe informaţii despre asta înainte de apariţia acestui volum. Inclusiv pagina de Wikipedia menţionează greşit că Malaxa a obţinut, în final, cetăţenia americană. De fapt a reuşit să ia doar statutul de rezident permanent (green cardul).
Malaxa a plecat în 1948 în SUA, cu o delegaţie de afacerişti care îl includea şi pe Max Auşnit (marele lui partener de afaceri devenit ulterior rival). Şi chiar dacă până la urmă a rămas fără averea din România, doar ceea ce avea în Eleveţia şi prin alte bănci (+ acţiuni la purtător) era evaluat la echivalentul de azi a vreo 250-300 de milioane de euro. Şi încă pe-atât mai valorau toate activele lui din România, pe care le-au recuperat moştenitorii lui după Revoluţie.
Omul era atât de bogat încât a stat vreun an la un hotel din centrul New Yorkului, pe un etaj întreg, apoi şi-a cumpărat un etaj în clădirea de pe Fifth Avenue, de la nr. 1158, în Manhattan, pe una dintre laturile Central Parkului. Clădirea apare şi în poza de pe copertă, alături de o poză din tinereţile lui Malaxa. Industriaşul român avea deja 64 de ani când a ajuns la New York şi nu mai arăta de mult aşa.
Însă Malaxa nu era doar bogat, ci şi super abil, reuşea să găsească tot felul de metode prin care să capete influenţă politică. De obicei prin mită, cum era obişnuit din România, aici nu e nicio surpriză. Dar e interesant de văzut că s-a adaptat foarte repede la rigorile (sau oportunităţile, depinde cum vreţi să vedeţi lucrurile) din SUA. După ce s-a dus în SUA, a ajuns destul de repede în contact cu Richard Nixon, pe care l-a finanţat prin interpuşi astfel încât să obţină ajutor pentru cele două mari obiective pe care Malaxa le avea: să obţină statutul de rezident (şi să nu fie expulzat) şi să înceapă în SUA afaceri similare cu cele pe care le avea în România.
Nu i-a ieşit decât parţial, şi cu foarte mulţi bani cheltuiţi, dar Malaxa a devenit unul dintre „scheleţii” din dulapul lui Nixon, care mai ieşeau din când în când la iveală. Pe urmă a apărut scandalul Watergate, ceea ce a făcut ca o şpagă primită de la un industriaş român care avusese legături cu naziştii şi comuniştii să pară o chestie de copii mici.
Deşi sunt câteva capitole plictisitoare, în general cele care povestesc toate bătăliile juridice prin care Malaxa a trecut în SUA ca să poată rămâne acolo, cartea arată cum se joacă la nivel înalt. După ce a avut o prietenie cu Albert Göring (culmea, un antinazist, deşi era fratele lui Hermann Göring), relaţii comerciale cu naziştii şi a susţinut Garda de Fier, Malaxa a încercat să se pună bine şi cu comuniştii şi i-a oferit lui Gheorghiu Dej o maşină scumpă, nişte bijuterii Cartier Anei Pauker, plus alte cadouri unor lideri ai vremurilor.
Aşa că, la momentul la care a ajuns în SUA, era acuzat că ar fi şi nazist, şi comunist. Din câte reiese în carte, era doar un oportunist care ştia cum să facă bani.
