Ziua aia de pe paişpe

Când vine vorba de scris, blogosfera abordează, în mare, aceleaşi subiecte.

Când a picat Google, s-a scris despre cum a picat Google.
Când a picat Vodafone, s-a scris despre cum a picat Vodafone.
Când a cântat Sting….

Aţi înţeles ideea. Toată lumea are ceva de zis. Numai că atunci când vine vorba de sărbătoarea-aia-de-pe-paişpe-februarie, părerile sunt împărţite (ca s-o dăm în clişee). Opinia despre sărbătoarea aia al cărui nume nu-l pronunţ, este ceva foarte rafinat. Ca un whisky cu vechime. Sau ca piure de cartofi pe care il pisezi la nesfârşit.

Să vedem, deci, categoriile:

Naţionaliştii combatanţi

Oamenii ăia care scriu 40 de fraze în care îi înjură pe americani ‘tu-le Halloweenu şi Hanuka mamii lor, că importăm de la ei toate prostiile. Da’ de ce să sărbătoresc eu toate americănismele astea cu bani aruncaţi pe prostii. E doar o sărbătoare de marketing.

Naţionaliştii necombatanţi

Ăştia merg pe principiul ‘Sărbătoare, sărbătoare, dar să fie de la noi’. Adică, păi ce, n-avem noi Dragobetele nostru? Care e şi el undeva la sfârşitu lunii (habar n-are nimeni când, dar nu contează, ce, noi nu suntem buni?). Păi dacă noi preluăm ca proştii, de ce nu sărbătoresc şi americanii Ignatu? Uite domne ce face marketingu ăsta. În loc să sărbătorim bunătate de tradiţie românească.

Îndrăgostiţii

Păi dacă e sărbătoare de ce să nu profităm de moment să ne mai iubim puţin. Că iubi nu mi-a mai zis de nu-mai-ţin-minte-când că mă iubeşte. Noi oricum ne iubim foarte mult şi sărbătoarea asta vine la fix. O să mergem la o cină romantică, o să ne iubim mult şi pe urmă o să vedem şi un film. Că aşa le stă bine îndrăgostiţilor.

Protestanţii

Cei mai amuzanţi opinatori. Şi cei mai înverşunaţi de obicei. Au o problemă şi cu originea sărbătorii şi cu partea de marketing. Pentru că nu trebuie să am o zi în care să iubesc. Pentru că eu iubesc în fiecare zi. Şi dovedesc asta mereu. Nu trebuie să vină cineva să-mi spună când să dau eu dovezi de dragoste.

Şi că veni vorba de o dovadă de dragoste, audiţie plăcută.