A picat curentul. Am sunat la Enel și se rezolvă abia după ora 1. Din fericire obișnuiesc să-mi țin încărcate deviceurile de prin casă, așa că mi-am pus un film pe netbook, luminozitatea e la minimum, bateria e la 70% și îmi arată o autonomie de 5 ore și ceva (v-aș da link afiliat, dar nu se mai fabrică modelul respectiv).
Net am de pe telefon, care e la 50% baterie. Dacă se termină mai încarc de pe laptop. Practic, nici nu simt că e curentul oprit.
Apropo de asta şi asta, îi explicam acum ceva timp unui client că evităm pe cât posibil statusuri cu „Like şi Share dacă” plus toată gama de tertipuri prin care cerşeşti interacţiune şi clickuri. Şi răspunsul a venit senin: „De ce? Toată lumea face aşa”. Şi da, chiar vorbeam recent cu Cristina pe tema asta. De la pagini de seriale gen Mad Men şi Game of Thrones până la artişti internaţionali, toată lumea e cu Like şi Share dacă, dă click neamule şi aşa mai departe. N-am inventat noi apa caldă nici în social media.
Şi-atunci am început să mă întreb dacă nu cumva greşim, noi ăştia care căutăm să obţinem o interacţiune cât mai naturală. Poate că ar trebui să dăm publicului şi clientului ce-şi doresc, să aplicăm reţetele care merg, chiar dacă nu ne plac, şi să ne vedem de treabă.
Vrem să obţinem un click? Să-l cerem şi să rezolvăm povestea. Vrem un like? Like şi share dacă. La ce ne foloseşte o abordare corectă dacă rezultatele sunt mai slabe? Sigur, pentru sufletul nostru e bine, am făcut ce trebuia, n-am apelat la tertipuri nasoale. Dar dacă greşim? Lumea vrea rezultate, aproape toţi le obţin într-un fel, de ce să ţinem noi calea cea dreaptă?
Că tot întreba Makavelis acum ceva timp, uite cum fac alţii promovare pentru oraşul lor: m-am trezit mai devreme cu un Sponsored Story în feedul de pe Facebook. Ceva cu „Be a modern Marco Polo” şi „câştigi salariu de 40.000 de euro pe un an ca să călătoreşti”.
Campania e pentru oraşul Hangzhou din China şi constă în câteva aplicaţii destul de simpatice. Nu pare să fie fake, iar aplicaţiile şi întregul mecanism par a fi muncite.
Nu-i înţeleg pe cumpărătorii care aleargă la supermarket după legume şi fructe româneşti. Ok, scrie ţara de provenienţă „România”, dar fructul arată şi miroase la fel ca alea din Turcia sau Grecia. Tot din sere provin, tot de la o firmă care se ocupă industrial cu aşa ceva. N-o să iei de la Cora roşii plantate şi culese de bunica cuiva în vreo jumătate de curte.
Uneori şi alea de la piaţă sunt aduse din afară sau de pe la sere româneşti, cum să te aştepţi la producţie de-aia ca la ţară într-un hypermarket care vinde sute de kilograme lunar?
În plus, chiar nu ştim când apar legumele şi fructele româneşti? Ne bucurăm la căpşuni româneşti în aprilie?
Astăzi trecem puţin la avansaţi cu gramatica limbii române, genul ăla de greşeli des întâlnite şi foarte rar observate. Tipul ăsta de dezacord am văzut că se poartă şi e ceva mai subtil decât alea clasice, astfel încât oameni îl trec cu vederea.
Sunt genul de om care îmi doresc pace pe pământ.
Eh, în caz că nu v-aţi prins deja, mai sus e un dezacord. Frazarea corectă ar fi:
Sunt genul de om care îşi doreşte pace pe pământ.
Cum identificăm rapid forma corectă? Înlocuim.
Eu sunt o persoană care apreciez călătoriile foarte mult.
Eu sunt Marcel. (sau) Eu sunt călător. (sau) Eu sunt interesat de călătorii.
Avem un nume predicativ (o persoană) şi cu el se face acordul, nu cu subiectul. Deci forma corectă e:
Eu sunt o persoană care apreciază călătoriile foarte mult.
Chiar n-am găsit în momentul ăsta un exemplu concret, dar adaug dacă mă mai lovesc de greşeala asta.
Care a fost ultimul text care v-a plăcut foarte mult? Genul ăla de text pe care vrei să-l dai mai departe tuturor prietenilor, să se bucure şi ei de aşa scriitură frumoasă.
Fundaţia Friends for Friends a pornit în căutarea unor astfel de scrieri. În cadrul premiilor Superscrieri, acest Pulitzer românesc care creşte de la an la an, a apărut Superscrierea Cititorilor. Această nouă etapă dă posibilitatea cititorilor de a recompensa într-un fel autorii textelor bune, care schimbă percepţii.
Pe siteul concusului găsiţi mai multe detalii, dar principiul e destul de simplu: propuneţi un text mişto, are loc o votare, cele mai bune 10 scrieri ajung să fie jurizate (am onoarea să fac parte dintr-un juriu plin de oameni interesanţi). Cel mai bun text aduce un premiu atât pentru autor, cât şi pentru cititorul care l-a propus. Şi să ştiţi că sunt 300 de euro în joc plus o grămadă de alte premii!
Regulamentul e disponibil aici (atenţie, textele trebuie să fi fost publicate după 1 octombrie 2012!). Înscrierile sunt deschise până pe 9 mai, aşa că ar fi bine să începeţi acum să căutaţi prin arhive superscrierile care v-au mişcat.
Oblivion – Tom Cruise e un fel de depanator de drone într-un viitor îndepărtat. Şi face o muncă foarte plictisitoare despre care nu afli prea multe detalii vreo 40 de minute. Într-un final începe şi acţiunea în acest film SF şi lucrurile devin destul de interesante, dar la început e posibil să te plictiseşti. Per total un film mişto, care suferă însă de boala lungirii nejustificate. E cu extratereştri, războaie cu pământenii, un colţ de rai şi Tom Cruise la pătrat.
Iron Man 3 – ultima parte din serie e un deliciu. Gwyneth Paltrow e super hot şi la 40 de ani, Downey Jr. zici că s-a născut pentru rolul de milionar extravagant super deştept care mai salvează şi lumea din când în când. De data asta povestea e cu terorişti şi mulţi Iron Man, cu trădări şi situaţii limită. Livrează exact ce trebuie pentru o poveste cu supereroi, important e să nu vă gândiţi prea mult la detalii. Totul e super exagerat, exploziile sunt impresionante, rănile lui Tony Stark sunt mai multe decât populaţia Chinei. De văzut.
Într-o piaţă extrem de contractată (îmi place că toată lumea se fereşte să spună că e criză şi toate afacerile sunt în scădere), când avem o expansiune impresionantă a supermaketurilor de lanţ în cartiere, când avem Lidl, Profi, Billa, Carrefour, Mega Image, Kaufland, Cora, Real, Auchan, La doi paşi, Penny Market şi aşa mai departe, există în continuare magazine care cer legitimaţie de client!
Poate să-mi explice şi mie cineva care mai e logica legitimaţiilor de la Selgros şi Metro? De ce să te împuşti singur în picior şi să-ţi diminuezi posibila clientelă? Poate că erau concepte diferite, dar în piaţa actuală ce sens mai au elementele astea de diferenţiere? Chiar dacă are sens pentru angrosişti (câţi or mai fi), de ce nu-l laşi şi pe omul obişnuit să cumpere?
Ţin minte că erau o grămadă de oameni care plângeau pe la sfârşitul anilor ’90 pe la porţi să intre şi ei în Metro pe legitimaţia altora, că magazinele erau puţine.
Habar n-am ce vă amintiţi voi de la primul job, dar amintirea mea e legată de pizza. Aveam 18 ani, mă angajasem de puţin timp ca director într-o firmă în care făceam de toate şi savuram primele zile în câmpul muncii. Şi chiar în prima sâmbătă lucrată vreodată (aveau să urmeze destule) ştiu că am ajuns la birou şi am găsit în uşă un plic ce conţinea un magnet şi un pliant cu PHD. Pentru că nu mai comandasem niciodată mâncare la birou, am pus mâna pe telefonul de firmă şi am sunat.
Era destul de devreme, nu-mi era foame deloc, dar trebuia să marchez cumva intrarea în câmpul muncii. Era aprilie 2008 şi ţin minte că pizza aia a fost cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată, probabil pentru că ingredientul secret era satisfacţia personală. I-am făcut şi poză, să rămână pentru posteritate. Citeşte tot articolul
