Toată lumea se plânge de sunete de bormaşină, de parcă oraşul ăsta ar găuri mai mult decât astupă. Şi nu trece zi fără să aud că v-a trezit vreun vecin.  Eu am rezolvat simplu problema: dacă era prea devreme s-au trezit cu mine la uşă. Ăla de la 3 a renovat câteva luni bune, dar după ce m-am dus la el la uşă prima oară, renova numai între 12 şi 6 cu pauză de somn.

Altă problemă ameninţa până acum vreo săptămână liniştea blocului C3: locul meu de parcare. După ce i-am învăţat pe toţi din cartier să nu mai parcheze pe locul meu, tanti de la 3 (tot aia cu renovările), a realizat că e mai mişto locul meu. Şi a început să-l ocupe, puţin câte puţin.

Întâi parca pe linie, pe urmă a început să depăşească linia cu o roată, pe urmă cu două roţi, pe urmă a parcat în aşa fel încât nu mai aveam loc de ea. Iar eu am atenţionat-o tot progresiv. Întâi i-am zis că se urcă pe mine, pe urmă am parcat foarte aproape de ea, ca să se chinuie să intre în maşină, pe urmă am parcat cu faţa la câţiva centimetri de maşina ei. Şi nu vă imaginaţi că are femeia cine ştie ce GLK. Nu. E ca în poveştile cu români, are un Tico obosit din 1900 toamna.

Şi ca să nu mai facă, ultima oară am parcat perpendicular pe locul ei şi pe al meu. Nu mă întrebaţi cum a scos maşina de acolo, că nici eu nu ştiu. Dar de atunci a învăţat brusc să parcheze. Şi toată lumea e fericită.

Mă gândeam că ar fi frumos să strângem nişte declaraţii incendiare ca de final de an. Fie că vă citez prin discursuri, fie că facem un pauărpoint frumos, aştept gânduri aşa de final de facultate. Şi pe urmă (ca la concursurile stupide din anii ’90), cele mai interesante opinii vor fi adunate într-un articol.

Au fost 3 ani de Litere – Comunicare şi Relaţii Publice. Cum comentaţi?

care probabil ar merita posturi separate, dar nu am timp şi nici răbdare să le dezvolt.  Sunt destul de ciufut zilele astea aşa că mă veţi ierta dacă nu-mi convin chestii.

First. Bule.ro Explicaţi-mi vă rog de ce aş face un tumblr românesc dacă tumblr-ul „străinez” n-a prea prins la noi. Spuneţi-mi 5 conturi-bloguri-tumblrişti pe care îi urmăriţi. În afară de dece?, eu mă urmăresc pe mine şi atât. Ce sens are? None. Sure, nu sunt banii mei daţi pe programare şi promovare, nu mă interesează. Chibiţez şi eu, din lipsă de preocupare.

Mobile Marketing Forum. Sau mai bine zis, orice eveniment legat de marketingul mobil. Ce marketing? ce mobil? Ce? Am zis încă de săptămâna trecută că mi se pare un eveniment lipsit de sens, care vorbeste despre OZNuri. Da, avem mobile cu internet. Da, surfăm pe twitter, facebook, mai citim un blog, mai un forum, dar în esenţă la noi e o piaţă minusculă. 1 milion de vizite pe lună de pe mobil. Really?  Adică jumate din cât a făcut hi5 ieri? Sau hai să nu fim răutăcioşi, să luăm primele 3 site-uri româneşti. Împreună fac într-o zi cât toată piaţa de mobile din România într-o lună?

Da, mobile marketing nu înseamnă doar site-uri mobile (chiar, câte site-uri de mobil româneşti ştiţi?), înseamnă şi campanii prin sms şi bluetooth şi aşa mai departe dar tot nu putem să vorbim despre o piaţă care să merite o conferinţă pe tema asta.

Expoziţia „70 de ani de publicitate românească” e o glumă. Sunt 70 de lucrări. Atât. 70 de ani de reclame în 70 de lucrări. E ca şi cum ai sintetiza zeci de ani de cinematografie în 2 minute. Cred că mi-a luat vreo 10 minute să studiez atent toate printurile. Felicitări pentru promovarea intensă, chiar am crezut că e ceva interesant. Punctează doar la nivel de marketing cultural expoziţia asta.  Dacă chiar vreţi să vedeţi câteva reclame mişto, check this Facebook Page. Mi se pare de departe cel mai bun proiect pe social media al momentului 🙂

Lecturi Urbane n-ar fi existat (din punctul meu de vedere) dacă aveam ziare. Ok, nu proiectul în sine, ci ideea de citit la metrou sau în oraş. E mai profitabil să tipăreşti ieftin conţinut bun, pe care să-l vinzi alături de ziare proaste, decât să plăteşti nişte oameni să-ţi creeze conţinut. Ziarele astea care se vând cu cărţi ar putea foarte bine să fie doar cu reclame. Oricum nu mai citeşte nimeni ziarul. E ca şi cum le-ai vinde africanilor ziare cu apă ieftină. Da, normal că vor apă ieftină, aşa că o să-ţi ia ziarul tău de căcat, dar în final o să bea, n-o să mai citească nimic.

Şi serios că mi-aş dori să citesc ziare. Nu pot să spun că mă încântă ideea de a căra după mine ditamai volumul de Tolstoievksi, când aş putea foarte bine să lecturez o anchetă interesantă, un reportaj bine făcut, cum se mai scriau când eram eu mic.

Final. Pentru că am compus un post din bucăţi, îmi permit să-l las aşa în aer, fără o concluzie. Să curgă comentariile! (metaforic vorbind, nu mă aştept la cine ştie ce val)

AFI. Gillette. Betaciclodextrină.

Cred că în brief scria că trebuie să-i facă pe bloggeri să transpire. Oh şi am transpirat aseară la lasertag. Ultima oară am fost acum mai bine de un an, dar încă nu mi-am pierdut talentul 😀 Am ieşit pe un onorabil loc 5, deşi la prima tură am fost la 50 de puncte (adică un shot) de locul 3.

Ce e de notat în urma acestei lansări de produs antiperspirant?

• am revăzut oameni simpatici, în sfârşit am văzut-o pe blondă, care mai nou lucrează „la *fâl-fâl*, o revistă” (trebuie să vedeţi mişcarea, e mortală)
• răzvan şi dani chiar sunt ok, la televizor nu mi se păreau deloc amuzanţi
• lumea vine pe tocuri la lasertag (!?) şi chiar joacă (!!!); singurele care au venit total pregătite au fost Simona şi Minxie, care au şi făcut performanţă
• betaciclodextrină. atât. e o moleculă. n-am reţinut prea bine ce face şi de ce, dar e de ajuns numele: betaciclodextrină.
• felicitări Ligia pentru cele două iniţiative:  să jucăm reprize de câte 20 de minute „ca să simţim ceva”; şi să laşi pe altcineva să câştige premiul de consolare pentru cel mai slab jucător. Oricum, -1200 de puncte sunt o performanţă.
• a fost prezent şi Chinezu, care i-a monitorizat pe Pandutzu şi Lucian Marin. I-am oferit nişte DVDuri cu meciuri în care am jucat bine, dar mi-a zis să mă concentrez pe echipa de club.
• Anca Nî s-a prezentat foarte războinică, dar  s-a dovedit doar o manevră de PR. Aşteptăm cu interes o competiţie la care Anca să nu iasă pe ultimul loc. Orice fel de competiţie.
• Nu în ultimul rând: betaciclodextrină.
• azi se merge la paintball din ce am înţeles, acum ceva timp s-a mers la sărit cu paraşuta, anul trecut am împuşcat pe bune. lansările „altfel” încep să se înmulţească, fiind mai multe decât alea clasice. rămâne de văzut când o ne plictisim şi de atâta „altfel”.

Eu sunt.

Mereu m-am descurcat la examene şi lucrări, dar niciodată n-am excelat în domeniul copiatului. În liceu „m-am înhăitat cu golanii” şi am mai rezolvat nişte ameninţări de corigenţă cu ceva inspiraţie. Dar până atunci şi pe perioada facultăţii am candidat cu succes la titlul de „cel mai prost din curtea şcolii”. Şi nu zic de momentele alea în care profesorul se punea la catedră cu revista în faţă invitându-ne să trecem cu notă mare (n-au fost cazuri nici la liceu, nici la facultate, Doamne Fereşte!; povestesc de la grădiniţă acum).

Zic de momentele alea în care supravegherea e destul de strictă încât să nu stai cu cartea sub bancă, dar îndeajuns de lejeră încât să poţi copia. Ei momentele astea s-au transformat în restanţă. Şi nu pentru că n-aş avea colegi binevoitori. De multe ori s-a întâmplat să mă tragă ei de mânecă: hai mă că-ţi zic eu, ia şi scrie; ia mă ciorna mea şi bagă mare; schimbă şi tu numărul şi ia de la mine. Doar că în situaţii de genul ăsta mă apucă duioşia şi grija faţă de coleg: lasă, scrie tu că mă descurc eu; nu-ţi face griji, trec eu până la urmă.

De ce stau aşa prost la capitolul copiat n-aş putea să spun. Dar îmi aduc aminte o fază care vă poate lămuri: eram în clasa a 4-a (sau a 5-a) la Religie. Lucrare de control. Nu ştiam nimic aşa că m-am ghidat după colega din faţă. Şi m-am ghidat atât de bine, încât după corectură au ieşit două lucrări cu numele colegei. Din păcate scrisul era diferit şi eu nu-mi primisem lucrarea. M-am concentrat aşa mult să copiez, încât am copiat cu nume cu tot.

În vreo 10 minute trebuie să plec la examen, dar nu puteam să las postul ăsta nescris. Pregătindu-mă intens la Strategii de comunicare interpersonală (pentru restanţă), am descoperit că unele lucruri se potrivesc şi cu viaţa reală.

La carte scrie aşa: tendinţa actorilor sociali rezultată în urma unei definiri false a situaţiei de a se conforma prescripţiilor scenariului construit la nivelul imaginarului colectiv, validând, astfel, noul înţeles atribuit acţiunilor şi modelând contextul conform determinantelor sale.

Şi ca să-mi şi explice, tot cartea zice că e vorba par exemple de evreii care erau văzuţi drept oameni necinstiţi care făceau camătă şi lucruri în afara legii. Asta în condiţiile în care era interzis negoţul cu evreii, deci ei erau împinşi în afara legii.

Şi astfel, preocupat de internet cum mă ştiţi, mă gândeam eu la săracii spammeri, care ei de fapt n-ar fi spammeri, daca societatea nu i-ar marginaliza considerându-i spammeri. Nu dau nume, că iar se supără Sorin Rusi pe mine (pe bună dreptate, ţinând cont că a devenit băiat serios, iar LaptopNews e un proiect simpatic – dar zicem că eu i-am dat link şi el admite trecutul zbuciumat şi toata lumea e fericită).

Oricum, îmi place partea asta de psihologie socială, iar dacă iau şi examenul o să-mi placă şi mai mult 😀