Săptămâna trecută am preferat să văd primul episod din Game of Thrones la ora oficială la care a fost difuzat de HBO, adică luni la 20:00. Am câţiva prieteni care şi-au făcut un ritual din asta, după o zi obositoare de luni se relaxează cu un episod dintr-un serial la modă. Ştiţi, cum făceau părinţii noştri acum 20 de ani. Citisem şi un articol care milita pentru asta, aşa că mi s-a părut o idee bună să mă bucur de experienţa serialului în format HD cu tot cu titrare.
Lăsând la o parte că aşteptarea aia m-a terminat nervos şi m-a obligat să fac slalom printre spoilere, momentul în sine mai degrabă m-a stresat. Am pregătit chipsurile, sticla cu apă, m-am aşezat pe fotoliu, am verificat dacă e încuiată uşa, am dat telefoanele pe silent, am făcut tot ce face un om ca să fie pregătit pentru o pauză de o oră (da, aici încerc să vă sugerez subtil că m-am dus la baie înainte). Şi odată ce a început serialul m-am tot gândit că sigur o să sune telefonul, că parcă e cineva la uşă, m-am întrebat de vreo 30 de ori dacă am scos cheia din uşă sau o să mă deranjeze colega de apartament când vine acasă. Citeşte tot articolul
