Eşti frumoasă ca o zi de joi, 17 iulie, în care pleci la ora 2 de la serviciu şi alergi grăbit să-ţi faci bagajul. În timp ce astepţi tramvaiul care te duce acasă, bei o cola la 0,25 la sticlă de sticlă, la tejgheaua dughenei de vis-a-vis de refugiul staţiei în care astepţi. Până diseară trebuie să-ţi faci bagajele şi mâine dimineaţă, la 5, trebuie să pleci la gară ca să prinzi trenul de 6 şi 5, pentru ca la 12 şi ceva să fii pe plajă, aşa de frumoasă eşti.
Mi-am luat un weekend liber ca să te privesc. Am vrut să stau şi să nu fac altceva decât să mă uit la tine cum zâmbeşti, cum stai la rându-ţi privind cine ştie ce, cum tai ceapă şi plângi. Am vrut să-ţi privesc gambele, şi pulpele, şi fundul şi palmele şi nasul, şi şorţul de bucătărie care te face să pari mai grasă, şi gaura de cercel din urechea dreaptă, şi să-mi pară toate demne de studiat la şcoală.
