Normalitatea, varianta demo

În cele două etape pe care le-a petrecut la Steaua, cu demolarea gardurilor, ridicarea restricţiilor la abonamente, lotul de jucători şi suporterii aduşi la stadion, Piţurcă ne-a oferit o mostră de normalitate. A fost varianta lui demo pentru ceea ce s-ar putea întâmpla la un club de fotbal dacă n-ar exista Becali, Borcea, sărmanul Bucşaru sau întemniţatul Penescu.

Piţurcă a făcut totul aşa cum trebuia, conştient că lucrurile nu vor rezista. A fost o mişcare de trupe impresionantă, cea mai bruscă metamorfoză a unui club de fotbal din România. Totul s-a încheiat cu scene desprinse parcă dintr-un teatru absurd, cu garanţii de care nimeni n-ar avea nevoie şi cu patroni care preferă să susţină conferinţe de presă decât să câştige campionate.

E mai amar gustul care ne rămâne acum, după ce am avut parte de o variantă de test. A fost varianta free, iar pentru licenţă Becali ar trebui să plătească 25 de milioane. Acest „the club your club could be like” (ca să parafrazez Old Spice) ne-a dus cu gândul la occident. La performanţe şi civilizaţie. Pentru că şi în occident se câştigă cu noroc şi puţin ajutor de la arbitri, nici în occident echipele nu fac spectacol meci de meci. Dar lumea vine şi se bucură de fotbal.

Garanţia nu este absurdă tocmai pentru că e absurd comportamentul patronului. Într-o lume absurdă ceea ce e absurd devine normal, iar normalitatea devine utopică. Garanţii de milioane de euro devin simple clauze din contracte atunci când trăieşti într-o lume a nebunilor.

În vest nu există garanţii tocmai pentru că Gillette, Hicks, Glazerii şi alţi patroni huliţi de public nu au nevoia patologică de a vorbi presei. Ba chiar sunt oameni discreţi care caută să se ascundă. La fel şi Abramovic, Ahmetov şi alţii ca ei.

Clauza de 25 de milioane e o clauză de normalitate. Nu i-a impus nimeni lui Becali să nu comande la echipa lui, i s-a impus doar să n-o mai facă prin intermediul presei. Şi Piţurcă a plecat de la Steaua tocmai pentru că a mărit miza până la o sumă care să-l doară cu adevărat pe Becali. După cum a declarat chiar el cu lejeritate, 3-4 milioane nu erau o problemă, banii se puteau pierde pentru o zi în prima pagină a ziarelor, atunci când patronul ar fi răbufnit ne mai suportând tăcerea. Dar 25 de milioane sunt bani pe care n-ar fi dispus să-i piardă pe nişte vorbe, deci sumă care contează. Probabil de aici în sus pleacă şi suma pe care ar vinde clubul. Rămâne de văzut până unde urcă suma (reală, nu declarativă) şi cine ar fi dispus să dea banii ăştia.