Mircea Meşter – Începuturile

 

Foto: Arhiva personală Mircea MeşterPe Mircea Meşter poate îl ştiţi ca un aprig apărător al jurnaliştilor printre bloggeri. De fiecare dată când rămâne cu ai lui, lucrurile se schimbă, devenind un apărător al bloggerilor, după cum se laudă singur. Dincolo de asta, Mircea e redactorul-şef al celei mai importante publicaţii online din presa auto, Automarket.ro.

În fiecare săptămână testează altă maşină ba în Spania sau Elveţia, ba în SUA sau Franţa. Pentru că deja ştim cu toţii cât călătoreşte Meşter, i-am pus câteva întrebări despre cum a ajuns la jurnalism şi cum a intrat în presa auto.

Cum s-a hotărât elevul Mircea Meşter să dea la jurnalism şi de ce?

Povestea e mai lungă, dar merită povestită. Elevul Meşter a iubit dintotdeauna limba română. Îmi amintesc şi acum o poveste petrecută într-a şasea. Am ajuns la faza pe judeţ a olimpiadelor de română şi de matematică, iar cele două aveau loc în aceeaşi zi, la aceeaşi oră. Am ales româna, iar profesoara de matematică s-a supărat atât de rău, încât nu am mai trecut de 7 până la finalul gimnaziului. iar de atunci am rămas cu o aversiune accentuată pentru cifre, caiete cu pătrăţele şi altele de genul ăsta. Marşând pe linia asta, m-am prins că umanul mă reprezintă şi că îmi place foarte mult să caut şi să dau mai departe ştiri.

Eram cunoscut prin şcoala generală pentru că eram singurul care îşi cumpăra zilnic ziare pe care nu suportam să le văd „împrăştiate” de ceilalţi. Citeam fiecare pagină, de la cap la coadă, fără excepţie. şi făceam urât dacă unii îmi furau paginile din mijloc, de exemplu. Erau vremuri în care ştiam orele la care ajung ziarele la chioşcul meu de ziare din Bistriţa şi vremuri în care căutam cu sete informaţii imediat după ce ele apăreau. Ulterior, în liceu, setea asta de informaţii s-a transformat într-o publicaţie satirică a colegiului în care am învăţat Limbi Moderne. Se numea „Ziaru’ de ieri” şi l-am gândit şi produs ziua şi noaptea, în Microsoft Word, pe computerul lui Cristi, un prieten şi coleg de liceu. Era complicat, erau vremuri în care internetul nu prea exista, computerele abia-şi făceau apariţia, dar eu nu-mi permiteam în niciun caz unul, deci conţinutul revistei noastre inedite era absolut original.

Un coleg, Tudor – care acum e actor la Hollywood – scria o rubrică în care analiza cu umor istoria românilor, altul – Mihai – scria articole care ironizau poveştile despre care auzeam prin Bistriţa, alţii culegeau perle ale profesorilor, altul făcea fotografii prin liceu, iar eu le adunam pe toate, completam cu texte de satiră politică, sportivă, puneam bule pe fotografii şi dădeam revista la tipar. S-au crucit ăia de la tipografie când au primit un ziar în Word, dar ne-au ajutat. Şi a ieşit o revistă faină, citită cu drag de cei din liceu. O vindeam cu 10.000 de lei pe bucată şi ne finanţam costurile de print.

Apoi, pentru că lumea auzise de noi, am fost chemaţi la Radio 21 pentru a produce o emisiune săptămânală. Se numea „Părerea Mea”, o făceam cu Mihai Cazacu (colegul meu de la Ziaru’ de ieri), şi vorbeam – treierând ziarele – despre toate tâmpeniile care se întâmplau prin oraş şi nu numai. Ne ascultau oamenii sâmbătă la prânz în timp ce făceau curat prin casă. La finalul emisiunii, când am terminat liceul, am sunat la spitalul de nebuni pentru a întreba dacă mai au două locuri libere.

Ai venit la Bucureşti să faci facultatea. Cum s-a angajat un baiat din provincie în presă? Se intră pe pile?

Ţi-am răspuns parţial anterior la întrebare. Intrarea mea în media a fost la radioul local din Bistriţa. Dar povestea frumoasă e alta. Cei de la Academia Caţavencu au aflat de noi şi au scris în revistă despre Ziaru’ de ieri, chemându-ne la Bucureşti după liceu. Probabil la mişto. Din păcate – sau din fericire, depinde cum o iei – am venit.

I-am sunat pe cei de acolo, le-am zis că am ajuns la Bucureşti şi m-am apucat să colaborez cu Academia Caţavencu pe câteva rubrici. „România, mici fragmente din neant” era preferata mea. Pastile scurte, cu poante seci. Am scris şi interviuri, îmi aduc aminte că a fost publicat unul cu un primar dintr-o comună bistriţeană. Omul primise ca ajutor din Germania o salvare, iar el a umplut-o cu afişe electorale şi o plimba cu sirenele pornite prin comună. Delicios.

Cum ai ajuns în presa auto? De unde pasiunea pentru maşini?

Partea amuzantă este că eu iubeam foarte mult presa de sport. Fiind la un moment dat convins că voi juca fotbal până la epuizarea fizică imprimată de vârstă, am fost atras de poveştile din jurul sportului. Cu maşinile am avut tangenţă exact câtă avea orice băiat căruia maşinile nu-i erau indiferente. Nu am fost niciodată un fan nebun al unei mărci şi nu o pasiune de-asta aprinsă m-a adus în presa auto. Poate că ăsta a fost un avantaj mai târziu, sau chiar acum, când îmi place să privesc mărcile destins şi să le judec după cum sunt maşinile, nu după cum cât de mult îmi place o siglă.

Eram la începutul anului al doilea de facultate când am primit un telefon de la unul dintre băieţii de la revista Autoshow, aflată pe atunci la apogeu. Am zis s-o-ncerc şi pe-asta, am văzut-o ca pe o provocare. Am învăţat enorm de la oamenii ăia timp de un an şi am ieşit de acolo plin de informaţii despre ce, cum, unde şi de ce se întâmplă lucrurile în lumea auto.

Apoi am plecat de nebun la o altă provocare: să pun umărul la dezvoltarea unui site. Pe atunci, în 2005, o revistă auto online era o utopie. Mama zicea că pe internet lumea se distrează, nu munceşte. Ei, proiectul ăla se numeşte acum Automarket.ro şi are 35.000 de unici pe zi. Iar echipa din spatele site-ului este demenţială. Îi iubesc pe toţi.

 

Mai ştii care a fost prima maşină pe care ai luat-o în test drive?

Normal. Nu aş putea să uit niciodată asta, pentru că am avut câteva şocuri în lanţ în ziua respectivă. Eram de puţină vreme la Autoshow şi mă ocupam de texte când am aflat că trebuie să duc un pachet de la redacţie, de undeva din Primăverii, în alt loc. Am tras la sorţi un Maserati Quattroporte de vreo 100.000 de euro care venise pentru câteva ore la redacţie şi, cu picioarele tremurânde, am murit şi am înviat de câteva ori într-o Piaţă a Victoriei care mustea de maşini în configuraţia ei anterioară intersecţiei semaforizate de acum. Am zis că, dacă ies de acolo fără să zgârii maşina, sunt mare. A durat vreo 30 de minute traversarea, iar după asta am simţit că pot conduce ce vreau, cât vreau, cum vreau prin Bucureşti.

Pe de altă parte, primul test adevărat a fost cu un Kia Cerato diesel până la Bistriţa şi înapoi. Mi s-a părut o maşină interesantă, chiar dacă plasticul care înconjura butoanele de acţionare a geamurilor dispărea dacă trăgeai puţin mai hotărât de el. Atunci am învăţat că o maşină ieftină nu are multe atuuri, dar nici nu îşi arogă merite pe care nu le are. Ştiu că i-am făcut poze prin cetatea Sighişoarei, pe străduţe abrupte, printre pereţi din piatră.

 

Ai zis la un moment dat că nu te laşi impresionat de locurile pe care le vizitezi prin călătoriile de presă. Totuşi, care a fost cel mai impresionant eveniment la care ai participat (locul şi/sau evenimentul în sine)?

Am spus asta pentru că nu mă impresionează decât puţine lucruri. Iar aici includ locurile pe care le văd. Sunt mai rezervat când vine vorba de a admira ceva sau pe cineva. Dar, dacă mă întrebi de evenimente impresionante, îmi amintesc cu o plăcere nebună două dintre ele.

Primul a fost lansarea oficială a lui Fiat 500 la Torino. Italienii au un stil mai special de a prezenta maşinile care contează pentru ei, dar nu credeam că am să văd vreodată aşa ceva. În primul rând, au fost extrem de mulţi jurnalişti la evenimentul ăla. Vreo 5000 de bucăţi. În acelaşi timp. Torino a fost un oraş care s-a dedicat complet lansării respective: în vitrinele magazinelor de lux din centrul oraşului erau părţi din noul 500: la Gucci era un volan printre genţi, la Hugo Boss stătea un bord de 500 printre costume.

Evenimentul în sine a fost un spectacol fantastic pe râul Po, cu muzică nebună şi cu o atmosferă de basm la care a asistat tot oraşul. (aici ai un link cu evenimentul, dacă vrea careva să vadă poze: http://www.automarket.ro/stiri/galerie-foto-lansarea-fiat-500-un-spectacol-superb-4461/galerie-foto.html). Testul în sine a avut loc a doua zi: pista de atletism a Stadionului Olimpic din Torino a fost plină de exemplare 500. De jur-împrejurul terenului. Nu ştiu câte erau, dar erau mici şi multe. Italienii sunt grandomani, dar o fac cu stil.

Al doilea eveniment fain a fost în Islanda, când Volkswagen a lansat Golf 6. Am trăit să văd cum un producător auto construieşte o şosea de 15 kilometri care ajunge în munţi special pentru o lansare. Iar la capătul şoselei ăsteia se afla un lounge Volkswagen, o clădire construită atunci, pentru acel eveniment, în care eram izolaţi complet de ploaia care nu se oprise de vreo trei săptămâni. În creierii munţilor în Islanda, cu vedere asupra unei văi imense.

Iar în centrul văii ăsteia abrupte, undeva departe, la doi-trei kilometri, trona un Golf alb luminat cu reflectoare. pe care-l vedeam din când în când, când se ridica ceaţa aia groasă demnă de Hitchcock. Oamenii au rezolvat problema cu elicopterele. A fost fascinant să vezi câte poate face un producător pentru cel mai bine vândut model din istoria sa.
Care e urmatoarea maşină pe care o să ţi-o cumperi şi de ce?

Habar n-am. Am avut maşini italiene, probabil că voi schimba naţionalitatea de dragul diversităţii. O să văd dacă trec la germani, la japonezi, la francezi sau la alte naţionalităţi. O să-i iau la rând, oricum.

Mi-e clar însă că următoarea mea maşină va avea câteva lucruri pe care toată lumea ar trebui să înveţe să şi le pună pe maşini. Printre astea se numără o cutie automată civilizată cu dublu ambreiaj (am manuale în teste, nu e o problemă), un motor turbo pe benzină sau un hibrid (sunt fascinat de lumea hibrizilor şi a electricelor, dar deocamdată sunt cam scumpe), scaune încălzite, un sistem multimedia care include conexiunea cu telefonul prin Bluetooth şi alte câteva lucruri care au legătură cu gusturile mele, nu cu logica socială. Interior de culoare închisă, de exemplu.

Bineînţeles, vorbesc despre viitoarea mea maşină fără a mă gândi că cea pe care o am acum în parcare a făcut abia 32.000 de kilometri în patru ani şi că o voi vinde aproape nouă. Dar e bine să ştiu că lucrurile astea rămân scrise undeva, să nu le uit când voi avea nevoie de ele. 🙂

UPDATE: M-am emotionat si am uitat ce era mai important: un clip cu Mester de acum cativa ani 🙂

În următoarea perioadă, până la finalul anului, voi încerca să public o serie de interviuri cu oameni frumoşi, care fac lucruri interesante. Ca să nu rataţi vreunul din interviurile care urmează, vă recomand să vă abonaţi.