Andrei e singurul puşti de pe scara blocului în care locuiesc. Are vreo 7-8 ani, o bicicletă galbenă clasică care aduce cu un Pegas (dar nu cred că e) şi o minge de fotbal la fel de galbenă. Zi de zi iese afară cu bicicleta şi mingea alternând plimbatul cu şuturile spre un portar imaginar.

Ştiu cum e să fii singurul băiat de pe scară (dată fiind configuraţia zonei, aproape că pot spune “din bloc”), la fel am crescut şi eu. Doar că pe vremea mea era puzderie de copii pe străzi. Cum dădea primăvara începeau meciurile pe maidanul din spatele blocului (care între timp a devenit o parcare imensă). Şi se strângeau băieţi mai mici şi mai mari de la 7-8 străzi distanţă. Duminica cei mari jucau acolo în echipe bine organizate cu orele. Erau peste 40 de adolescenţi care băteau mingea. Pe urmă veneau puştii şi mai ridicau şi ei nori de praf câteva ore.

Aseară am stat puţin să mă joc cu Andrei. Deşi are calculator, preferă să-şi petreacă ziua prin copaci. Se spune că generaţia de azi are alte alternative şi de-asta preferă să nu mai iasă afară. De fapt, modificarea structurii populaţiei şi a situaţiei economice a făcut ca numărul de copii să scadă. Iar copiii noştri cresc mai singuri decât am crescut noi. Gândiţi-vă la familiile părinţilor voştri. Cei mai mulţi au fraţi şi surori. Pe urmă gândiţi-vă la colegii din liceu. Câţi aveau un frate sau o soră?

Andrei s-ar juca toată ziua pe maidan, dacă ar avea unde şi cu cine. Dar în zona în care locuim mai sunt foarte puţini copii. Şi din cauza asta el n-o să ştie niciodată cum se fac cornetele şi cum e o urmărire cu ţevi de plastic prin tot cartierul sau cum e să prinzi 30 de copii la “v-aţi ascunselea” şi ultimul să vină şi să scape turma.