A mai trecut o zi de festival și au plecat stropii de ploaie. Odată cu ei s-au dus și turiștii veniți în weekend special pentru FITS. Dar forfota specifică unui festival a rămas. Asta și pentru că în Sibiu sunt o mulțime de turiști străini. Japonezi, francezi, belgieni, nordici (cu părul lor blond și ochii albaștri). Toți se plimbă prin oraș cu badgeuri la gât și fac o mulțime de poze, iar seara umplu sălile de spectacole alături de sibieni.

Hang – Muzica îngerilor

Ieri ploaia s-a oprit fix când intram în Sinagoga din Sibiu pentru concertul de hang susținut de percuționistul Francesco Agnello. Spre rușinea mea, nu auzisem până ieri de instrumentul numit hangapărut la începutul anilor 2000. După cum vedeți, arată ca o oală cu capac. Cam ca tigaia Dry Cooker, dacă stau să mă gândesc bine :))

Dar sunetele pe care le scoate sunt impresionante. Iar dacă te gândești că instrumentul are abia vreo 10 ani și cineva deja e în stare să cânte la el… Eu am rămas, din nou, cu gura căscată.

Foto: Sebastian Marcovici

Vreme de o oră a fost o liniște deplină în Sinagoga din Sibiu. Japonezii erau cei mai fermecați de muzică, nordicii păreau că sunt familiarizați deja cu instrumentul, francezii au avut tot felul de întrebări la final. Dar pe lângă partea internațională a publicului, am zărit și câteva doamne ce păreau a fi de prin partea asta a locului. Niște doamne sibience venite în hainele bune la un spectacol de muzică, probabil după o zi grea de muncă.

Din fericire pentru sibieni, biletele la spectacole au prețuri accesibile (între 10 și 30 de lei) astfel încât festivalul să bucure și localnicii, nu doar oamenii veniți în oraș special pentru teatru.

Iar pentru cei care nu mai prind bilete există spectacolele de stradă!

Mabo Band

Imediat după concertul la hang am nimerit în mijlocul unui spectacol de stradă susținut de italienii de la Mabo Band. Spectacol, nu concert. 3 oameni cu instrumente de suflat care s-au plimbat vreme de o oră pe Pietonala din Sibiu și au atras după ei un cârd de oameni.

Au cântat de toate, de la Pink Panther până la New York, New York în varianta Sibu, Sibu sau You can leave your hat on. S-au agățat de orice trecător, au căutat interacțiunea la fiecare colț de stradă, ba chiar au făcut un duet și cu un câine (și câinele a știut să latre fix când trebuia!).

Dacă frații Mario ar fi cântat în loc să sară peste cărămizi, cred că fix așa erau! Zâmbitori și talentați. Mai multe poze aici.

Insula – de Ada Milea

Pe Ada Milea am văzut-o în spectacolul Nasul la un alt festival – Ziua de Mâine (de la Alba Iulia). A avut o piesă excelentă alături de Bobo de la Fără Zahăr. Dacă îți place muzica ei (sau, mai exact, dacă nu îți displace stilul) poți descoperi o grămadă de înțelesuri ”jucate”, ce sunt atent studiate. Și interpretate. Toate 🙂

După Nasul de la Alba Iulia, am văzut și o versiune cu păpuși a piesei ”Insula” după Gellu Naum. Mi-a plăcut încă de atunci așa că am căutat-o pe Youtube când am ajuns acasă și am revăzut fragmente. De data asta am avut parte de o piesă mult mai elaborată, pe 12 voci.

E o poveste a lui Robinson Crusoe spusă cu mult umor și cu o grămadă de adăugiri care transformă Insula într-o bucurie a muzicii. Cum v-am mai zis, nu-mi place teatru modern. Dar Ada Milea e o excepție. Din păcate, Insula se joacă la Teatrul Național din Cluj-Napoca, dar sunt sigur că va ajunge și la București. Dacă aveți vreodată ocazia, merită să mergeți – măcar pentru a vedea ceva diferit.

Foto: Sebastian Marcovici

De la Insula am fugit la un alt spectacol, al unor belgieni. Dar despre asta, într-un articol viitor.