Când am avut problema cu ţeava spartă (problemă care s-a rezolvat după vreo 2 zile), am insistat să-l conving pe tata că trebuie să cerem demisia administratorului. Lui i se părea o luptă pierdută ţinând cont că la noi în bloc oamenii au o memorie scurtă şi nu iau măsuri decât atunci când le-a ajuns cuţitul la os.

Am cerut în sedinţă demisia administratorului, s-a trecut pe ordinea de zi, s-a discutat. Oamenii deja uitaseră că n-au avut apă mai bine de 40 de ore, aşa că n-am avut prea mulţi susţinători. La final, tata m-a întrebat: ok, şi ce-am rezolvat?

Ce-i drept, n-am schimbat administratorul, dar simplul fapt că am adus în discuţie această problemă a dus la nişte rezultate. S-a întocmit o listă cu firme care prestează servicii de urgenţă, s-a discutat înlocuirea tuturor ţevilor vechi.

De multe ori e foarte clar că nu există nicio şansă, dar e bine să arăţi că există o opoziţie, că cineva se interesează, că nimeni nu face lucruri de capul lui fără să fie penalizat.

Din păcate, în România nu există o cultură a opoziţiei. Au avut grijă comuniştii să omoare asta. În schimb, există un obicei (şi încă bine dezvoltat!) al comentariilor pe la colţuri. Fără opoziţie nu există nici societate civilă.

De fiecare dată când nişte cetăţeni se sesizează şi încearcă să tragă la răspundere pe cineva, mă bucur şi îmi dau seama că speranţa n-a murit.

Reacţia bloggerilor timişoreni (1, 2, 3) în problema finanţării festivalului Gărâna poate că n-o să schimbe multe lucruri. Dar o să tragă un semnal de alarmă, o să ridice un semn de întrebare. O să demonstreze că îi pasă cuiva.