Nu cred că e frază care să exprime mai bine delăsarea şi lenea din sistemul românesc de învăţământ. De-a lungul anilor am auzit-o de sute de ori, aproape la fiecare materie. Nu-mi amintesc decât vreo 2-3 cazuri în care eram “la zi cu materia” şi un singur caz în care am fost chiar puţin “înainte” cu materia, în 12 ani de şcoală (las la o parte facultatea, că acolo profesorii îşi planifică mai bine cursurile).

Am auzit fraza asta acum vreo 2 săptămâni, când treceam pe lângă un liceu bucureştean cu prestigiu. Era mijlocul lui octombrie (deci trecuse o lună abia din an) şi profesorii de plângeau deja că sunt în urmă cu materia. Teoretic, am putea da vina pe programa încărcată, numai că şi programa aia e stabilită tot de nişte profesori. Oamenii încearcă să înghesuie cât mai multe cunoştinţe în capetele micilor şcolari, dar planificarea – din câte ştiu – e făcută destul de bine.

Nu se iau în calcul la alcătuirea acestor programe şcolare pauzele de ţigară prelungite şi pe durata orei de curs, mersul leneş spre sala de curs, bârfa din faţa cancelariei cu alţi profesori, chiulul în masă (al elevilor) şi celebrele învoieli de la ultima oră, momentele în care profesorul trebuie să facă pe poliţistul, clasele încuiate şi alte zeci de motive de chiul imaginate fie de profesori, fie de elevi.

La fel ca în multe alte domenii, cei care fac planificările în educaţie pleacă de la premisa că oamenii au chef de muncă. După cum se vede, premisa e total greşită.