educatie

IN Casual stuff

Apropo de toate discuţiile astea cu valul de clipuri fake care cheamă publicul larg la investiţii sub care sunt acunse diferite ţepe, voiam să dau un mic reminder.

Sigur că un ghid de genul ăsta este util pentru o anumită categorie de public, dar cei mai mulţi oameni au nevoie de exemple concrete, de explicaţii, de o mică muncă de lămurire.

Responsabilitatea pentru modul în care acţionează familia voastră este la voi. Dacă citiţi articolul ăsta înseamnă că ştiţi ce-i ăla un blog, aşa că vă daţi pe internet de suficientă vreme încât să fi aflat şi ce-i cu fake newsul, şi cu clipurile deep fake. Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Daniel Funeriu, fost ministru al Educaţiei, a declarat recent că anul şcolar ar trebui prelungit (şi) în România. S-au dat exemplu diverse ţări din Vest care au vreo 7 săptămâni de vacanţă mai puţin decât avem noi şi s-a iscat o întreagă dezbatere pe tema asta. Eu am prins nişte discuţii pe la matinalul Europa FM, în care luau nişte telefoane de la popor.

Ce mi s-a părut amuzant e că lumea a sărit să-l toace pe Funeriu, că e elitist, că nu se gândeşte la copiii care nu fac performanţă, dar nimeni n-a vorbit despre elefantul din cameră: învăţământul românesc e în urmă cu materia de când îl ştiu eu. Serios, din 1995, când am început şcoala, am fost mai mereu în urmă cu materia la ceva. Şi peste tot pe unde mergi în şcoli o să descoperi că prin octombrie profesorii încep să se plângă că sunt în urmă cu materia. Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Ok, poate nu Preşedinte, dar măcar Ministru

Răzvan Pleşca este un fotbalist de 37 de ani, legitimat la Gaz Metan Mediaş, aflat spre finalul carierei. Într-un interviu dat pentru Gazeta Sporturilor, Răzvan Pleşca dă o declaraţie absolut magnifică, pe care ar trebui să o printăm şi s-o ducem în toate şcolile profesionale, în toate liceele de rang inferior. Citeşte tot articolul

IN Educatie&Literatura

Trei licee din Braşov au introdus nişte regulamente care prevăd ca elevii cu medii sub 8 să fie daţi afară. Chestie care, desigur, i-a revoltat pe părinţi. Păi cum, Georgel să nu fie la un liceu bun?

Vali punctează foarte bine, un liceu în care nu se face o selecţie de genul ăsta ajunge să-şi piardă din prestigiu. Nu e o presupunere, pur şi simplu aşa se întâmplă, chiar şi liceele bucureştene au simţit-o prin anii 2000. Citeşte tot articolul

IN Educatie&Literatura

shutterstock_305487344_small

Zilele trecute s-a discutat despre un nou proiect de lege privind scoaterea câtorva ore din programa şcolară. Printre ele, se doreşte scoaterea de tot a limbii latine de la clasa a 8-a şi renunţarea la o oră de geografie, istorie, la ceva ore de limba şi literatura română, toate în beneficiul unor ore de educaţie pentru drepturile copilului, educaţie interculturală şi educaţie economică.

Cu Latina nu mă pronunţ, a dezgropat Vali un articol de anul trecut de pe Contributors, în care puteţi citi o analiză serioasă.

Dar cu Istoria ce-aveţi, fraţilor? Sau cu Geografia? Ştiţi ce înseamnă o oră pe săptămână? Înseamnă 45 de minute în care profesorul e în clasă (rar ajung profesorii la timp), înseamnă 10 minute de teme şi prezenţă, înseamnă alte 5 minute de pierdut vremea, 5 minute de căutat cretă şi udat buretele, deci vreo juma’ de oră de Istorie pe săptămână. Cu „noroc”, ora aia pică ultima în orar, deci de 3-4 ori pe an elevii pleacă mai repede acasă după ce se înţeleg cu profesorul. Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Mai ştiţi revistele Terra Magazin sau Planeta Albastră? Dacă aţi făcut ceva şcoală după Revoluţie sigur le ştiţi. Ajungeau prin şcoli lună de lună, fie aduse de nişte cetăţeni cu şapcă (mereu cu şapcă şi plasă textilă!), fie erau distribuite direct de profesori. Mai pe la biologie, mai pe la geografie sau pe la ştiinţele naturii, cineva se găsea să ne bage pe gât revistele astea. Prin generală aveam o profă care ne spunea să le cumpărăm ca să avem din ce să facem referate şi să luăm un 10 în plus. Toată lumea lua, ca să iasă media mai mare, ca să luăm premiu şi să fim răsplătiţi de părinţi. Săracii, dădeau bani pentru a contribui la premiile care aveau să fie recompensate tot de ei.

La liceu aveam o profesoară care nici nu se mai sinchisea să mai ceară referate. Internetul era mult mai dezvoltat, lumea printa direct de pe net. Iar profa dădea 10 celor care luau revista pentru că „sigur îşi îmbunătăţesc cunoştinţele, doar n-o aruncă la gunoi”. Cine cumpără o are, cine o are o citeşte. Cam asta era logica.

Încă de atunci ţin minte că se vorbea pe la colţuri despre comisioane. Se mai enerva mama când apăream cu câte două reviste în aceeaşi săptămână şi îmi aducea aminte de bibliorafturile pline cu Arborele Lumii care aşteptau să fie citite. Îmi zicea atunci că profesorii ăia ai mei iau bani ca să ne recomande revistele respective, dar credeam că sunt vorbele unei mame care încearcă să nu dea toţi banii de salariu pe auxiliare pentru şcoala lu’ fi-su.

Eh, zilele trecute am aflat că toată treaba e pe bune, e un sistem de afiliere în toată regula. Oamenii de distribuţie nu sunt decât un fel de Key Account Manageri şi ţin legătura cu profesorii direct. Iar profesorii recomandă revista, promit un punct în plus, promit un 10, iar la final de zi, iau 25% comision. Mai exact, dacă revista e 10 lei, profesorul strânge banii şi plăteşte mai departe doar 7,5 lei pentru fiecare bucată vândută. Dacă revista e 8 lei, profesorul rămâne cu 2 lei de elev. Pare puţin, dar la o clasă în care cumpără 20 de elevi înmulţit cu vreo 10 clase, câte au majoritatea profesorilor, ajungi la vreo 400 de lei pe lună făcuţi cam cu japca. La asta se mai adaugă şi tot felul de caiete/manuale suplimentare, meditaţii, olimpiade private şamd. Toate sunt în zona gri a învăţământului românesc.

Sigur, salarii mizere, oamenii se descurcă cum pot, dar învăţământul nu e parteneriat public-privat, ca să subvenţionăm noi veniturile profesorilor. Cel puţin nu în felul ăsta.

IN Educatie&Literatura

Excelent articolul descoperit la Zoso ieri: „Doamna” – scris de Oana Moraru pentru Contributors.ro.

După ce selecţia copiilor e făcută „pe sub masă” – în urma veştii care se duce în târg că „doamna îşi strânge clasa” – se formează, la fel de „neoficial”, şi un „comitet” de mame drăguţe şi dedicate care vor strânge bani pentru uniforme, vor comunica dorinţele „doamnei” şi vor întreţine fondul clasei. Toate celelalte familii li se supun orbeşte pentru că, altfel, şi-ar pierde locul în clasă, exact când mulţi alţii – mai întârziaţi – bat la uşă şi fac presiuni, prin intervenţii şi mai creative, ca „doamna” să-l mai accepte şi pe al 31-lea, şi pe al 32-lea, în clasă. De multe ori, se întâmplă să nu poată refuza, pentru că directorul şcolii şi adjunctul lui au şi ei „obligaţiile” lor: anumiţi copii trebuie musai să intre, îngrămădiţi, ce-i drept, dar măcar aleşi pe sprânceană.

Sunt produsul sistemului descris, am fost la „cea mai bună clasă din şcoală”, trimiteam câte 20 de olimpici pe sector. Pentru clasa noastră s-a inventat „Olimpiada pe clasă”, pentru că treceau prea mulţi de faza pe şcoală şi nimeni n-avea chef să corecteze atât. Am avut acest comitet de mămici, am fost printre ăia care învăţau bine dar strâmbau din nas la toate cheltuielile exagerate care se făceau.

Ce pot să spun e că articolul surprinde excelent lucrurile, aşa cum sunt ele. De la primul, la ultimul rând. Dar n-aş zice că e rău. Din clasa aia, 7 elevi au intrat la Sava, vreo 5 la Lazăr, un tip la Vianu, eu am nimerit la Şcoala Centrală. Mai bine de jumătate din clasă a terminat licee bune şi a făcut paşi importanţi pentru o carieră de succes. O arhitectă, un magistrat, câţiva plecaţi în State, alţii prin Europa, vreo 2-3 cu businessuri locale. Copiii „buni” din celelalte clase abia dacă au reuşit să prindă nişte posturi decente prin diverse firme, după ce au terminat un ASE cinstit. Cred că situaţia noastră promiţătoare de acum (ca să nu zic bună) se datorează acestui sistem, în care reuşesc doar de obicei copiii celor care se zbat.

IN Casual stuff

workshops_prbeta

Au trecut primele două săptămâni de workshopuri PR Beta, studenţii din Cluj-Napoca şi Oradea au parcurs cele 6 zile de traininguri intensive pe teme de comunicare online, comunicare în situaţii de criză, media relations, branding, comunităţi şi bune practici pe Facebook.

Am întâlnit nişte tineri plini de entuziasm, care îşi doresc foarte mult să acumuleze cunoştinţe în zona asta de comunicare online. Li s-a oferit o şansă să înveţe mai mult decât ce primesc la facultate şi au aplicat cu inima strânsă sperând să fie acceptaţi. Şi-apoi au stat nemişcaţi câte 6 zile timp de 4 ore (a se citi 5, 6 sau chiar 8 ore, în funcţie de câte întrebări au fost pentru speaker) notând tot ce se putea nota. Au umplut pagini întregi cu informaţii şi mi-au amintit de entuziasmul cu care mergeam prin 2008 la cursurile de master ale lui Răzvan Mătăşel, când încă eram în anul 1 sau 2. Vorbisem atunci cu Răzvan să mă primească „pe naşpa” la cursurile de la FJSC şi a acceptat pentru că a văzut că îmi doresc să învăţ cât mai mult.

Şi până la urmă ăsta e cel mai mare câştig al acestor tineri, viitori comunicatori. Îndrăznesc să spun, cu riscul de a-i supăra pe Monica, Victor, Dragoş, Ştefan şi Alex, că le vor folosi în viaţă mult mai mult curiozitatea şi dorinţa de a învăţa decât cele 6 zile de workshopuri susţinute de noi. Sigur, demersul iniţiat de Oltea şi Cristina şi sprijinit de Romtelecom e extrem de util, mai ales pentru oraşele mai puţin conectate la online, dar fără o preocupare individuală continuă nu pot exista rezultate. De-asta m-am gândit anul acesta să încep workshopul cu nişte felicitări pentru studenţii care au ales să înveţe ceva mai mult decât e în programa şcolară.

PS: Înscrierile sunt încă deschise pentru Iaşi şi Braşov.

IN Casual stuff

enescu_instagram

Mereu m-au enervat părinţii care le permit pruncilor orice. Ăia care ridică din umeri neputincioşi, cu un zâmbet tâmp, şi spun „e copil, ce să-i faci?”. Şi mă refer mai ales la genul ăla de părinţi care aduc copilul la un spectacol şi ăla dă ture prin sală, ţipă, plânge etc.

Ieri am fost la Enescu şi am stat în fundul sălii, tocmai pe ultimul rând. Lângă noi o doamnă cu soţul şi doi puşti de vreo 6 ani fiecare. Deja mă pregătisem psihic pentru o experienţă eşuată, că nu-i simplu să ţii locului nişte copii aşa mici la un concert de muzică clasică. Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Am făcut informatică şi prin şcoala generală, şi prin liceu, puţin şi în facultate. Niciodată n-am trecut de Word, Excel şi parcă puţin Powerpoint. În generală se juca CS la orele de informatică, asta când se făceau ore de informatică, în liceu se stătea pe IRC. În facultate m-am dus direct la restanţă, că profesorul cerea prezenţă 80% dar am văzut cursurile şi m-am felicitat că n-am ajuns.

Decât să ne prefacem că predăm Office, cred că la orele de informatică ar fi foarte util să învăţăm chestii de bază în folosirea unui calculator: cum să ne organizăm eficient folderele, cum să identificăm nişte formate simple ale fişierelor, cum să nu instalăm toate prostiile de toolbaruri. Sunt nişte lucruri elementare peste care multă lume a sărit şi pe care cu greu le mai acumulezi ulterior. Educaţia privind datele personale de pe dispozitivele digitale devine din ce în ce mai importantă.

Asta apropo de oamenii care se mirau acum câteva zile că am găsit nişte fişiere work-related din 2007. Pur şi simplu le-am organizat într-un fel, am păstrat aceeaşi organizare peste ani şi acum îmi e foarte uşor să găsesc lucruri.

Meniu