enescu_instagram

Mereu m-au enervat părinţii care le permit pruncilor orice. Ăia care ridică din umeri neputincioşi, cu un zâmbet tâmp, şi spun “e copil, ce să-i faci?”. Şi mă refer mai ales la genul ăla de părinţi care aduc copilul la un spectacol şi ăla dă ture prin sală, ţipă, plânge etc.

Ieri am fost la Enescu şi am stat în fundul sălii, tocmai pe ultimul rând. Lângă noi o doamnă cu soţul şi doi puşti de vreo 6 ani fiecare. Deja mă pregătisem psihic pentru o experienţă eşuată, că nu-i simplu să ţii locului nişte copii aşa mici la un concert de muzică clasică.

Doar că fix înainte de a începe concertul doamna le-a făcut un scurt instructaj: “Băieţi, vă rog eu mult de tot să nu faceţi zgomot. Nu foşniţi, nu mai mâncaţi din punga aia, nu vorbiţi între voi, nu vă mişcaţi prea mult că scârţâie scaunele, nu scoateţi niciun sunet!”. Totul pe un ton foarte calm şi aproape cald. Şi prichindeii au înţeles. Cred că făceam eu mai mult zgomot decât ei la un moment dat, mult timp pur şi simplu nu-i simţeai.

La pauză la fel: “Termină biscuitele că vine dirijorul şi trebuie să ai timp să şi mesteci!”.

Deci da, se poate şi fără gălăgie, numai că trebuie să te educe cineva, eventual în ăia 7 ani în care stai mai mult pe-acasă. Cam aşa m-a obişnuit şi pe mine mama cu spectacolele şi mi-a prins bine că am mers de mic.

La final amândoi adormiseră pe nişte scaune libere 🙂

În rest, public mult mai civilizat decât la ediţiile precedente. Două seri de spectacole, doar două telefoane mobile care au sunat. E un progres faţă de acum 2 ani. În plus, lumea a început să înveţe cum trebuie să te îmbraci la un eveniment de genul ăsta.