Odată cu toamna s-au redeschis şi teatrele, aşa că e momentul perfect să vedeţi nişte spectacole bune. Sunt câteva pe care le am şi eu pe listă şi sper să prind bilete. Am notat mai jos nişte recomandări, unele spectacole pe care le-am văzut deja, altele pe care vreau să le văd. Citeşte tot articolul
FITS nu este doar despre teatru, aşa cum am tot zis. E o sărbătoare a artelor spectacolului, aşa că sunt o mulţime de showuri de dans, o selecţie interesantă de concerte, conferinţe, expoziţii şi multe alte evenimente conexe.
Marţi şi miercuri am ajuns la video-mappingul realizat de Les Ateliers Nomad şi susţinut de Therme Bucureşti (cei care au pus umărul şi la secţiunea de teatru independent). Despre cum a fost joi puteţi citi pe pagina Therme, tot acolo găsiţi şi un link către un live pe care l-am făcut pentru ei. Citeşte tot articolul
Săptămâna trecută am ajuns din nou la Teatrul Naţional, de data asta la Sala Pictura. Ocazia s-a ivit odată cu avanpremiera celui mai nou spectacol semnat Bobi Pricop, „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”. Emilian Oprea, Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu şi Ciprian Nicula – un nume despre care nu ştiam mare lucru. Am mers mai mult din curiozitate, îmi doream să-l văd pe Emilian Oprea pe scenă după ce m-a surprins în „De ce eu?„. Doar că de data asta surpriza a venit din altă parte. Citeşte tot articolul
Mereu m-au enervat părinţii care le permit pruncilor orice. Ăia care ridică din umeri neputincioşi, cu un zâmbet tâmp, şi spun „e copil, ce să-i faci?”. Şi mă refer mai ales la genul ăla de părinţi care aduc copilul la un spectacol şi ăla dă ture prin sală, ţipă, plânge etc.
Ieri am fost la Enescu şi am stat în fundul sălii, tocmai pe ultimul rând. Lângă noi o doamnă cu soţul şi doi puşti de vreo 6 ani fiecare. Deja mă pregătisem psihic pentru o experienţă eşuată, că nu-i simplu să ţii locului nişte copii aşa mici la un concert de muzică clasică. Citeşte tot articolul
În România lui 2012 încă se practică mersul la spectacole cu copii mici (şi foarte mici). Din diferite motive părinţii aleg să-şi ia odraslele la manifestări culturale care de cele mai multe ori nu sunt potrivite vârstei pruncilor. Recunosc, ai mei m-au luat cu ei la o mulţime de spectacole şi asta mi-a prins bine, dar se întâmpla pe la 7 ani, nu mai devreme. La vârsta aia tăceam din gură când mi se spunea.
Un copil plictisit într-o sală de spectacol ştiţi ce face. În cel mai bun caz urlă sau scânceşte, în cel mai rău caz face asta în timp ce aleargă printre spectatori. Uneori, doar uneori, părinţii aleg să-şi ia odrasla de mână şi să părăsească evenimentul.
Dar pe cei mai mulţi fix în momentele astea îi apucă ceea ce eu numesc sindromul „du-te mami şi tu!”. E momentul în care se strâng mulţi copii în faţa scenei iar părintele îşi împinge copilul de la spate, că doar n-o fi el mai prost. Şi face asta cu insistenţă, de parcă s-ar da ceva gratis în faţa scenei. Copilul, uşor jenat de situaţie, face doi paşi mărunţi şi se apropie cu sfială de locul în care ştie că n-ar trebui să fie. Iar ceilalţi spectatori zâmbesc îngăduitor alimentând sindromul.
Oameni buni, copiii voştri sunt simpatici în primele 2 minute. Pe urmă ne încurcă. Dacă vrem să vedem nişte prunci dansând în faţa primului rând, mergem la o grădiniţă. Serios, înţelegeţi că locul copiilor la ora 10 e în pat, nu la Sala Palatului.
