Suntem la vârsta aia

Mi-am dat seama zilele trecute că atât eu, cât şi prietenii mei, avem drept principal subiect de discuţie munca. Clientul a făcut aia, clientul a zis aia, trebuie să termin proiectul ăla, săptămâna viitoare am deadline, marţi am prezentare, de mâine pregătim un pitch etc.

Răspunsul la întrebarea „ce-ai mai făcut?” nu ţine de filmele vizionate, de restaurantele încercate sau de cărţile citite (deşi avem şi ceva timp liber). De cele mai multe ori are legătură cu ce cont am mai câştigat, cum ne-am împăcat cu brand manageriţa şi ce nervi ne-am făcut cu băieţii ăia de la design care nu pricep, frate, că trebuie să-mi dea varianta aia pe roz, chiar dacă se vede horror.

Încercând să fac puţin zoom-out şi să-mi dau seama dacă m-am înconjurat de workaholici sau pur şi simplu aşa stau lucrurile în piaţă, mi-am dat seama că avem ceva în comun. Suntem toţi la vârsta aia când eşti „îndeajuns de senior” încât să faci treburile importante bine, fără să aibă cineva emoţii că o s-o dai în bară, şi totuşi eşti „prea junior” ca să delegi şi să pleci la şedinţa cu părinţii.

Practic, suntem în ăia 10 ani în care tragi de-ţi iese pe nas, uneori pentru o mărire, alteori pentru 2 săptămâni de concediu în plus. Şi îţi faci planul că mai tragi puţin, avansezi pe o poziţie ceva mai sus, iar apoi o să-ţi poţi lua pe cineva care să facă toată treaba pentru tine.

Aproape toţi cei din „gaşca” asta sunt twenty-somethings cu vreo 4-5 ani în câmpul muncii, se gândesc serios „să se retragă” pe un post călduţ la client (dacă sunt la client deja, pe un post mai călduţ de-atât, într-un domeniu mai liniştit) şi se mint că anul ăsta sigur găsesc ceva bun. Iar eu pur şi simplu mă împac cu ideea că suntem la vârsta aia şi deschid mailul.

Foto: Work hard via shutterstock