fits_2015

Am reuşit să ajung şi anul ăsta câteva zile la FITS, chiar dacă nu s-au aliniat planetele pentru weekend. Din programul pe care mi-l făcusem iniţial, n-am mai prins bilete la Lecţia, aşa că mi-am mutat atenţia pe West Side Story şi Fabulele urbane ale lui Afrim. Dar la Sibiu nu ajungi niciodată doar la spectacolele pe care ţi le-ai programat, mereu te întâlneşti cu oameni care îţi recomandă tot felul de moduri în care îţi poţi umple timpul. Aşa am ajuns la “Mai presus de Fado“, un concert extrem de liniştitor, susţinut de nişte artişti iberici, genul de muzică ce îţi permite să admiri Biserica Romano-Catolică din piaţa Mare într-o atmosferă deosebită.

A urmat “Imagine all the people“, pus în scenă de Gigi Căciuleanu la Opera Naţională din Iaşi. Singura legătură cu Beatles este dată de titlu, care de fapt nici el n-are nicio legătură cu englezii. Iar pentru un necunoscător într-ale dansului e destul de greu de digerat un spectacol ca ăsta. Sigur, anumite porţiuni sunt foarte bune, spectaculoase, dar altele m-au lăsat cu un mare semn de întrebare. Ghinionul meu să nimeresc în timpul săptămânii la festival, atunci când sunt mai multe chestii “pentru cunoscători”, dacă mergeam în weekend sigur dansam şi cântam cu tot felul de trupe aduse pentru tot poporul :)

West Side Story” este un musical românesc şi asta îl face din start destul de bun. Nu pentru că am fi noi experţi la musicaluri, ci pentru că la noi se fac foarte puţine astfel de producţii, aşa că de obicei ajung să lucreze la astfel de spectacole doar oameni experimentaţi, care dau tot ce au mai bun pentru rezultatul final. Îmi aduc aminte de Chicago, de Full Monty, Leonce şi Lena, Am să mă întorc bărbat. Bune sau foarte bune toate. West Side Story se încadrează în aceeaşi categorie, cu Răzvan Mazilu drept regizor şi o mulţime de actori tineri în distribuţie. Cu siguranţă sunt profund subiectiv, i-am văzut în rolurile principale pe Gabriel Sandu, care mi-a fost coleg de clasă în liceu şi pe Alex Călin, care e şi el fost centralist, plus Anca Florea, Silviu Mircescu, Lucian Ionescu (o surpriză foarte plăcută) şi alţi tineri talentaţi acompaniaţi de Orchestra Română de Tineret. Nu e un spectacol fabulos, nu e nimic surprinzător, mai ales dacă aţi văzut filmul, însă e un musical corect, care îţi dă un vibe bun. Din ce-am înţeles nu se ştie când se va mai juca, are nişte costuri de producţie destul de mari. Cam asta e soarta tuturor musicalurilor, nu ştiu vreunul care să se joace mai mult de un an.

Fabulele urbane ale lui Radu Afrim m-au prins nepregătit pentru atâtea metafore. Din Girafe n-am înţeles mare lucru până n-am văzut şi fabula numărul 2. Mult simbolism, tratat într-o manieră personală de Afrim, cu text spaniol şi adaptare românească. De-aia iniţial nu pricepi ce treabă au tâmplăria cu maşinile de spălat Albalux şi girafele cu travestiţii. Abia după ce vezi Bizoni te dumireşti care-i treaba cu prima fabulă. Nu le trec pe lista de must-see, sunt mai degrabă pentru cunoscători.

Am mai prins şi câteva spectacole în aer liber, însă de departe cei mai buni au fost Les Dudes. Ei au mai salvat situaţia la spectacolele de stradă, restul au fost simpatice şi atât. N-am înţeles care era treaba cu instalaţiile din Piaţa Mare, la anumite ore începeau să cânte singure şi trebuia să considerăm asta spectacol.

Singura expoziţie pe care am văzut-o anul ăsta a fost cea a lui Adi Bulboacă, fotograf extrem de talentat, şef pe partea asta de teatru şi coleg de nădejde la Ideo Ideis. Cei de la UniCredit i-au organizat prima expoziţie cu fotografie de teatru, iar la vernisaj am asistat la o discuţie extrem de interesantă despre teatrul în ziua de azi cu Radu Afrim, Dragoş Buhagiar şi Adi Bulboacă. Nu pot decât să mă bucur că îi sunt recunoscute meritele lui Bulbi, este unul din fotografii ăia care umblă prin toată ţara ca să facă poze spectacolelor bune.

Nopţile de la Clubul Festivalului au fost, ca în fiecare an, pline de energie. Să vezi o mulţime de artişti dansând până pe la 3-4 dimineaţa nu poate decât să te bucure. Am filmat o mică mostră cu un dance battle pe care l-am prins. Ca să înţelegeţi cam cum e la Club şi de ce e mişto să ai badge de participant/blogger/actor/ceva.

Per total a fost o ediţie de care m-am bucurat mai puţin decât în alţi ani, în care mi-am dat kilometrajul peste cap (m-am întors cu întindere la gambă) şi care mă face să-mi planific mai bine excursia de anul viitor. Cred că e prima oară când plec cu o listă mai mare de spectacole pe care vreau să le văd decât am reuşit să văd.

Dacă vreţi să mergeţi anul viitor la FITS, urmăriţi blogul meu, al Ruxei, al Oltei şi citiţi ghidul lui Nihasa pentru supravieţuire la Sibiul festivalier.