pos_01

De vreo 3 ani încerc să ajung la The Power of Storytelling, conferinţa inventată de Cristi Lupşa şi echipa DOR. Aici ar urma o poveste despre cum am vrut să iau bilet în fiecare an şi m-am trezit că e sold-out cu 2 luni înainte, dar n-aş vrea să o lungesc. Cert e că nu m-am străduit suficient să ajung, în ciuda recomandărilor insistente venite de la mai multe prietene.

Nici anul ăsta n-aş fi ajuns, dacă nu era invitaţia celor de la Telekom România. L-am numit “a doua jumătate a cadoului de ziua mea”. Prima a fost asta :)

Trebuie să recunosc, am pornit spre PoS 2016 uşor circumspect. Prea multă lume lăudase intens conferinţa asta, iar eu nu cred în speechuri care îţi pot schimba viaţa sau modul în care gândeşti. Ok, poate că sunt lucruri care te ating, altele care te inspiră, dar nu-mi dau seama ce ar putea spune cineva pe o scenă care să mă influenţeze atât de puternic.

Iar prima zi mi-a confirmat aşteptările. Cumva, mă temeam de o dezamăgire. Deşi au vorbit oameni interesanţi, nu era nimic life-changing acolo.

O să punctez doar câteva idei pentru că deja trag de articolul ăsta de ceva vreme

Cheryl Strayed, autoarea romanului Wild, nu are o poveste cu care să rezonez prea tare. Totuşi, m-a convins să văd filmul cu Reese Witherspoon, pentru care actriţa a fost şi nominalizată la Oscar.

Jon Mooallem scrie în The New York Times Magazine, iar primul lui reportaj a fost publicat în urmă cu 10 ani. Jon ne-a povestit ce lung a fost drumul de la o idee până la materialul ăsta, şi cum s-a schimbat povestea în funcţie de informaţiile apărute pe parcurs. Ce a pornit drept prezentarea unui sistem sofisiticat de reducere a numărului de porumbei a sfârşit printr-un reportaj total diferit, despre oameni, păsări şi un soi de sindrom Stockholm. Recomand articolul.

Colin Meloy face parte din trupa The Decemberists (da, nici eu n-am auzit de ei până acum) şi a povestit cum şi-a perfecţionat tehnica într-un bar fără geamuri, în care avea program marţea de la 16:00 la 18:00 şi de cele mai multe ori ajungea să cânte fără niciun om prezent. La propriu, că ieşea şi barmanul la o ţigară. Dar el era plătit să cânte, aşa că îşi vedea de treabă.

pos_02

Ziua a doua a început în forţă, cu Cătălin Tolontan şi Mariana Popescu, de la Median Research Center. Împreună derulează un proiect numit “Less hate, more speech”,

Ideile interesante: jurnaliştii de azi trebuie să distingă între interesul public şi interesele publicului. Pentru că anumite informaţii sunt de interes public, chiar dacă uneori nu prea interesează pe nimeni. Oamenii sunt interesaţi mai degrabă de divertisment, însă n-ar trebui să fie aşa. Au vorbit mult de echipamentele sportivilor de la RIO în contextul acestui interes public.

De la începutul anului au primit 700.000 de comentarii la articolele de pe tolo.ro şi GSP. Mariana Popescu a explicat că au ales să desfăşoare acest program de research pe GSP deoarece nu e un ziar adresat unui anumit grup, nu există partizanat. Lumea intră să citească despre sport, indiferent de apartenenţa politică. În felul ăsta au avut un eşantion cu adevărat reprezentativ.

pos_03

Tolontan a povestit puţin despre cât de mult îl afectau comentariile negative înainte de proiectul ăsta. Se trezea dimineaţa şi prima grijă era să vadă cine a comentat (în special de rău). Dar analizând cifrele şi-a dat seama că doar 2% dintre vizitatori comentează. Din acest procent, doar 20% ajung să fie moderaţi. Practic, 0,4% din vizitatori scriu chestii nasoale, dar ai senzaţia că sunt mai mulţi pentru că sunt cei mai vocali.

Tolo a mai vorbit şi despre modul în care presiunea din social media apasă pe umerii sportivilor din lumea întreagă şi a pornit de la exemplul Cătălinei Ponor, “primul campion olimpic care şi-a declarat înfrângerea în faţa comentatorilor de pe Facebook”. Ne-a povestit un episod petrecut la Rio, în care gimnasta a început să plângă fix în zona presei scrise, imediat după ce trecuse de camerele de filmat şi a admis că presiunea din social media a fost prea mare.

Concluzia lui: “singur împotriva tuturor în era social media – singur devine prea singur şi tuturor înseamnă prea mult”.

Dintre soluţiile simple adoptate în cadrul proiectului “Less hate, more speech”: au implementat în comentarii un sistem care te întreabă dacă eşti sigur că vrei să comentezi asta. Rezultatul a fost că a scăzut numărul comentariilor moderate, chiar dacă numărul total al comentariilor a crescut.

pos_04

De la Dvora Meyers am plecat cu o confirmare de care aveam nevoie: e foarte greu să găseşti echilibrul în a scrie despre nişa ta şi a scrie pentru nişa ta. Dvora era o evreică ortodoxă din NY super pasionată de gimnastică. Pentru că religia nu prea îi permitea să facă performanţă şi-a propus “să-şi câştige locul” în echipa olimpică citind despre gimnastică. Acum a ajuns să scrie o carte foarte apreciată şi recent tradusă în România – The End of the Perfect Ten – De la Nadia pana azi, aparitia si disparitia zecelui perfect in gimnastica.

La un moment dat aveam şi eu dilema asta: să scriu despre advertising pentru publicul larg, să postez tot felul de clipuri, campanii, analize, sau să scriu doar pentru un număr restrâns de oameni, cei care sunt pasionaţi de domeniu şi care ar putea înţelege chestii mai complexe? Iar Dvora a zis că pentru ea funcţionează a doua variantă pentru că oamenii ştiu deja care e nişa ei şi ori de câte ori e nevoie de părerea unui specialist e invitată să răspundă la întrebări pentru publicul larg.

Cu ocazia speechului Dvorei am aflat şi de existenţa gimnasticii de colegiu din SUA, un fenomen care stânge zeci de mii de oameni în tribune la competiţii şi care e un fel de dans R&B combinat cu gimnastică. O mostră aici.

pos_05

Tim Howard a vorbit tot despre modul în care evoluează o poveste (un reportaj) pe măsură ce o scrii. Ceea ce a pornit ca o glumă despre Cookies Advisors – femeile care le coordonează pe Cercetaşele din Canada (Girl Scouts, alea cu prăjiturele) s-a transformat într-un reportaj despre un cântec cu versuri bizare pe care cercetaşele îl transmiteau din generaţie în generaţie (şi care nu părea să aibă niciun sens), iar în final s-a ajuns la un lagăr de concentrare din al 2-lea Război Mondial aflat în China, în care a fost reţinut un detaşament al cercetaşelor canadiene. Vă trebuie 30 de minute să ascultaţi toată povestea aici.

A doua chestie super interesantă aflată de la Tim a fost că în anii ’70 era ceva frecvent ca americanii să răpească copii din familiile de indieni. Era o chestie oarecum legală, îi luau în grijă după ce se constata o formă de neglijenţă din partea familiei, dar tot răpire era de fapt. Citiţi aici un articol pe larg dacă vă interesează.

Brian Lindstrom face filme documentare, de cele mai multe ori cu oameni respinşi de societate. Deţinuţi, foşti puşcăriaşi, genul ăsta de oameni. Îi filmează în permanenţă pentru documentarele lui şi ce mi-a plăcut a fost răspunsul la o întrebare simplă: “cum de nu iau în seamă subiecţii tăi camera?”. A răspuns şi el cu ceea ce i-a zis unul dintre protagoniştii documentarelor sale: “Tipule, eşti ultima mea problemă de pe lumea asta!”

Jon Mooallem s-a întors pe scenă în ziua 2 şi a spus povestea unui toreador spaniol care era destul de urât. A trecut peste aspectul fizic, şi-a făcut un nume, era aclamat de public, iar la un moment dat s-a retras. La presiunea publicului a intrat într-o nouă luptă şi a ajuns să fie ucis. Omul îşi dedicase toată viaţa luptelor cu taurii, dar oamenii voiau mai mult, aşa că mai mult de-atât a însemnat să-şi dea viaţa. Morala fiind: “nu cedaţi presiunii publicului”.

Chris Jones a urcat pe scenă deşi nu era în program. Eu l-am văzut anul trecut la un eveniment conex realizat de UniCredit şi mi-a plăcut foarte mult, ba chiar m-a inspirat să fac ceva pentru unul dintre clienţii noştri din agenţie. Acum a venit pe cont propriu, doar pentru că a vrut să fie în public alături de nişte oameni care spun poveşti mişto. Ne-a zis şi cum a evoluat viaţa lui în ultimul an, dar n-o să detaliez. Pe scurt, omul a avut un an extrem de prost, iar eu am plecat cu un reality check despre cât de repede se pot schimba lucrurile în rău, fără să ai vreun accident sau tragedie. Pur şi simplu printr-o serie de evenimente nasoale.  

Jacqui Banaszynski a încheiat o zi extraordinară cu noţiunea de Idiot savant – geniu care poate face nişte chestii incredibile fără să poată face alte chestii absolut banale pentru ceilalţi oameni. Plus câteva cuvinte despre sacrificiile pe care a trebuit să le facă în viaţă pentru a câştiga Premiul Pulitzer.

Lucruri ar mai fi de zis, mai sunt unele notiţe pe care nu le-am mai dezvoltat aici, speakeri pe care nu i-am menţionat şi care au avut lucruri interesante de spus, dar deja m-am lungit extrem de mult. Mai puteţi citi la Elena şi Veronica, însă ţin să vă spun că e genul de experienţă care se trăieşte la faţa locului, nu poate fi povestită întru totul.

Mulţumesc, din nou, Telekom pentru ocazia asta, anul viitor sigur n-o să mă mai prindă toamna fără bilet la PoS.