Pentru că întregul sector 2 este un mare şantier, am avut ocazia să urmăresc cum merge reabilitarea şi am putut compara eficienţa fiecărui tip de schelă, plus alte aspecte.

N-ai zice că e aşa mare chestie, dar când tipul de schelă îţi poate lungi calvarul cu 6 sau 8 luni, parcă e mai bine să fii pregătit psihic.

Există 3 tipuri de schele folosite la reabilitările de prin Bucureşti: cea clasică, precum în imaginea de mai sus, cea pe scripete, şi cea de tip “lift”. Eu am avut ghinionul să o nimeresc pe ultima, aşa că lucrurile s-au mişcat extrem, extrem de greu.

Schela clasică nu mi se părea deloc sigură, aşa că am sperat să nu nimeresc aşa ceva. Mă tot gândeam că se poate urca cineva pe ea noaptea pentru o petrecere surpriză în apartament. În plus, nici ideea să te trezeşti oricând cu muncitorii la geam nu-mi suna aşa de bine. În plus, auzisem că indiferent de tipul de schelă, firmele folosesc acelaşi număr de muncitori, aşa că lucrurile se mişcă la fel de încet. Ăsta fiind unul dintre miturile dărâmate de lucrările la blocurile vecine, care s-au terminat în vreo 2-3 luni pentru nişte mamuţi cu 10 etaje şi 7-8 scări. Schelă mare, echipă numeroasă, calvarul trece repede.

Ca să nu mai spun că poţi să rămâi cu aerul condiţionat funcţional, mutat de pe consolă pe schelă. Ceea ce reprezintă un mare avantaj faţă de celelalte schele, mai ales dacă nimereşti o reabilitare pe timp de vară. Eu am stat cam 1 an fără aerul condiţionat şi îmi venea să-l pup pe meşterul care l-a montat la loc.

Schela pe scripeţi e mai puţin rezistentă şi cred că suportă o greutate mai mică comparativ cu cea “lift”, dar măcar nu se mai găureşte faţada. Tot cu puţini muncitori se lucrează, de obicei 3 sau 4, pentru fiecare platformă. Asta mi se pare foarte periculoasă, dacă bate puţin vântul sau se dezechilibrează un muncitor poate intra într-un balans nasol şi îi pune pe toţi în pericol. Mai ales că măsurile de siguranţă se respectă puţin spre deloc.

Schela “lift” e o mare bătaie de cap, dar măcar e ceva mai sigură. Cel puţin o săptămână în plus de muncă pentru montat-demontat, urme rămase pe faţadă în locurile în care s-a prins coloana de susţinere. Per total mi se pare cea mai proastă alegere, mai ales că odată demontată nu mai poate fi pusă la loc fără să faci alte stricăciuni.

Dacă aveţi ocazia să alegeţi, mergeţi pe prima variantă, e cea mai puţin dureroasă. Sigur, o să vă ia din lumină câteva luni, o să vă mai treziţi cu glas de muncitori la 8 dimineaţa, dar măcar scăpaţi repede.