Aştept de ani buni reîntâlnirea cu gogoşile Dunkin’ Donuts. În martie mi-am adus aminte de magazinul lor din Liverpool abia după ce mă întorsesem acasă, aşa că de data asta eram hotărât să nu mai ratez ocazia. Am aşteptat să mi se elibereze programul şi, cum am prins prima pauză, am fugit la gara centrală din Copenhaga, unde credeam că există conexiunea directă cu copilăria. 

Am mai povestit despre asta, gogoşile astea americane au fost şi pe piaţa românească, cu un magazin la Piaţa Unirii şi altul pe Calea Moşilor. Am mâncat de câteva ori şi mi-au rămas în minte, pentru că erau cele mai bune lucruri gustate vreodată, mai bune şi decât cartofii prăjiţi de la McDonald’s (să ţinem cont că aveam 7-8 ani, da?). 

Nu numai că m-am plimbat vreo 20 de minute cu telefonul rulând Google Maps pe lângă gară, dar am târât după mine şi nişte oameni care n-aveau niciun chef de gogoşile mele. 

Până la urmă am intrat, mi-am ales 3 bucăţi cu multă ciocolată şi i-am aruncat doamnei de la casă o privire de tipul “shut up and take my money!”. 

Din păcate, dezamăgirea a lovit mai rapid şi puternic decât Floyd Mayweather. Gogoşile alea nu erau deloc aşa cum mi le aminteam, n-aveau aroma aceea specială, ci doar un gust puternic de zahăr cu zahăr. Am încercat-o şi pe următoarea, apoi pe următoarea, sperând că e vreo greşeală. N-a fost. Toate aveau acel gust trist de mult prea mult zahăr şi nicio aromă specială. 

La 14 lei pentru o gogoaşă m-aş fi aşteptat la cu totul altceva, însă adevărul e că aveam în faţa mea nişte gogoşi arătoase şi atât. Pe ultima nici măcar n-am terminat-o, am aruncat-o la coş, odată cu amintirea aia din copilărie. Pot să spun chiar că gogoşile de la Donuterie sunt mai bune decât cele de la Dunkin’ Donuts. Oricum nu-i niciun pericol, România nu e pe lista ţărilor în care se vor întoarce prea curând americanii.