CAJU era pe lista de „restaurante bune de încercat la ocazii speciale”, aşa că am profitat de Ziua Marinei ca să-l tai de pe listă. Am făcut rezervare online şi a trebuit să sun ca să văd dacă e confirmată sau nu, pentru că mailul de confirmare nimerise în spam, dovadă că se întâmplă chestiile astea şi celor mai buni dintre noi.
Anyway, citisem la Radu lucruri bune, însă nu m-am dus cu nişte aşteptări foarte mari. Îmi place foarte mult strada Nicolae Golescu pe care se află restaurantul (în spatele Ateneului Român), mi se pare că e genul de stradă care îi poate fermeca pe turiştii străini, iar CAJU se potriveşte foarte bine în peisaj.
E un bistro mai de top, dar rămâne un bistro, chestie pe care o observi în diverse detalii („ştergarele” alea de hârtie, meniul etc.).
Pentru că eram doar două persoane, am zis să nu fim hulpavi şi să nu luăm aperitivul oriental pe care mi l-a lăudat mai multă lume. Arăta foarte bine la o masă vecină, dar e cam pentru 4 persoane. Ca-n bancul cu iepuraşul, „eu sunt mic, îmi ajunge alt aperitiv”. Am luat haloumi cu tzatziki (28 de lei). Care arată ca în poza de mai jos. Un haloumi corect, vreo 4 bucăţele de brânză, însă tzatzikiul a fost total ciudat. Ori e ceva reinterpretat şi n-am înţeles eu, ori ăla nu era tzatziki. Crema de iaurt era foarte subţire, se simţeau mai mulţi castraveţi decât era cazul, deloc cum am mai mâncat (de multe ori) prin Grecia.
Seara am făcut eu acasă un tzatziki adevărat din două borcănaşe de iaurt Olympus şi 2 castraveţi că rămăsesem cu pofta. Pâinea aceea marocană (se vede puţin în dreapta, o puteţi admira în întregime aici) a fost bună, dar pentru 9 lei plăteşti mai mult namingul.
La felul principal eu am luat Risotto cu boabe de mazăre şi baby calamari. În meniu o să-l găsiţi drept Calamari baby crocanţi, risotto cu şofran şi boabe de mazăre (38 de lei), dar e un risotto cu baby calamari toată ziua. Mi-aş fi dorit să încerc vita despre care povestea Radu, cea cu pudră de portocală şi sos Madagascar cu măduvă, însă au scos-o din meniu şi au băgat altă vită, cu ceapă, ciuperci şi sos demi glace. Nu mi-a sugerat nimic special, chiar dacă preţul e tot pe-acolo, 72 de lei, faţă de 68 de lei cât era vita cealaltă.
Revenind la risotto, a fost bun, dar nu se compară cu cel mai bun risotto din Bucureşti, cel de la Samuelle. Parcă ăsta mi s-a părut puţin cam lăptos. Bucăţile de baby calamari destul de mici şi puţine, însă la 38 de lei nu mă aşteptam să-mi umple farfuria de fructe de mare. Per total mi-a plăcut, a fost săţios, şi-a făcut treaba.
Am mai gustat şi dintr-un file de somon a la plancha cu alune caju caramelizate, vin alb, salvie şi roşii cherry. A fost un file de somon absolut obişnuit, evident mai bun decât ăla de la IKEA, dar a şi costat dublu (52 de lei). Până la urmă e un file de somon cu care nici nu superi pe nimeni, nici nu-l faci foarte fericit. Dacă îl mâncam eu nu cred că plecam foarte satisfăcut de acolo.
Băuturile au fost foarte ok, am luat o limonadă simplă şi una cu pepene galben. Limonada simplă era de fapt cu mentă şi era chiar specială, de mult n-am mai băut o limonadă aşa bună, cea cu pepene galben era mult prea dulce pentru gustul meu, dar n-am băut-o eu, aşa că n-am de ce să mă plâng. Ce m-a exasperat e că, pentru a nu-ştiu-câta oară, intru într-un restaurant şi n-au apă mare pe stoc. E în meniu, e una dintre cele mai comandate chestii într-un restaurant, cum să rămâi fără stoc? Şi toată lumea are Evian sau Vitel la 0,6 sau 0,75, pentru că de ce nu? Nu e ca şi cum de acolo faci marele profit, de ce n-ai aduce o apă românească la 0,75?
Mie nu mi-a făcut cu ochiul niciun desert, aşa că am comandat doar acel tiramisu cu cremă de cocos şi fructe de pădure (29 de lei). I don’t do cocos, aşa că n-aş putea să-l apreciez la adevărata valoare. Arată foarte interesant şi cică ar fi excelent. O să recunosc fără ruşine că am oprit la plecare şi am luat un ecler de la French Revolution, n-aveam chef nici de tartă cu lămâie, nici de cheesecake, iar tarta cu ciocolată citisem la Radu că nu-i aşa bună.
Per total o experienţă plăcută, corectă, dar nu neapărat specială. Mi-a plăcut mâncarea, însă în acelaşi price range (cam 200 de lei pentru 2 persoane) poţi mânca mult mai bine în alte restaurante din Bucureşti (La Samuelle e primul exemplu care îmi vine în minte).
Nu ştiu dacă aş merge a doua oară, nu-mi mai face nimic cu ochiul din meniu. Burger găseşti pe toate drumurile, pulpă de raţă gătesc eu foarte bine acasă (după o reţetă a lui Adi Hădean), iar cu peştele nu mă omor în general. Poate doar acea Kafta de vită, care e un fel de frigăruie arăbească. În concluzie nici nu vă recomand, nici nu vă zic să evitaţi Caju, cred că merge să încercaţi o dată să vedeţi dacă vă place. Atmosfera e mişto, personalul e aproape flawless, o să vă simţiţi bine.
4 comentarii. Leave new
Deci, mai degraba e de evitat.
Nu neapărat, dacă vrei să încerci ceva noi, poţi să-l treci pe listă.
Caju mi se pare cel mai supraapreciat local _deosebit_ din București. Am fost de 2 ori, o dată la prânz, o dată la cină. De fiecare dată servirea extrem de lentă: între 30 și 45 min între momentul în care au fost luate farfuriile de la aperitiv și cel în care a sosit felul 2 deși ni s-a zis _in 5 min vine felul 2. Chelneri semi-plictisiți care nu se sfiau să-și facă observații unul altuia. Nici măcar la mâncare nu a fost ceva deosebit, vreun gust care să-mi rămână în minte.
CAJU mi s-a părut un restaurant slab, însă cu marketing bun. Am încercat acel risotto şi mi-a fost rău de la el. În primul rând, un risotto ar trebui să fie cremos şi nu atât de lichid. A doua problemă este că nu se pun chestii deep fried în farfurie fără a le semnaliza în meniu. Deh, mai sunt şi oameni ca mine, care au o intoleranță la chestiile prăjite (le-aş zice calamari, dar eu am primit nişte nişte chestii decongelate şi apoi prăjite, deci fără gust, aşa că rosul lor îmi scapă). Mă bucur că au adăugat „crocant” în descriere, nu apărea în meniul primit de mine. Le-am spus şi pe facebook, unde au ținut să primească feedback detaliat despre cele 2 steluțe. Cum ziceam: marketing bun, mâncare slabă.