DOR are în numărul de primăvară un material amplu despre Andrei Şelaru (Selly), youtuberul cu cel mai mare număr de abonaţi din România (aproape 2 milioane).

La anunţul de pe pagina de Facebook a revistei s-a declanşat o mică furtună a revoltaţilor. Am mai văzut reacţii nasoale şi pe Newsfeed, chiar în “bula mea”, însă cele mai multe se pot împărţi cam în 3 categorii: “v-a dat bani Global să scrieţi 30 de pagini despre ăsta”, “aşa rău aţi ajuns? mai rămâne să scrieţi despre manele şi Floricica Dansatoarea” şi “eu n-am auzit niciodată cine e Selly”.

Chiar aşa, cum vă permiteţi, DOR, să scrieţi despre ceva fără să consultaţi poporul cititor? Ce credeţi că-i ăsta, jurnalism democratic? Voi aveţi impresia că scrieţi despre ce consideraţi voi relevant? 

Mă mir că nu i-a cerut nimeni demisia lui Cristian Lupşa, după ce a avut neobrăzarea să-i dedice şi un editorial lui Selly (!).

***

Eu nu cred că oamenii reacţionează nasol la articolul DOR pentru că sunt bătrâni, aşa cum cred Gabriel Sandu şi Vlad Andriescu. Nu e o chestie de vârstă, e o chestie de percepţie legată de ceea ce este DOR.

Din punctul meu de vedere, oamenii nu sunt de acord cu acest articol deoarece consideră DOR un produs de elită. Un fel de Dilema Veche mai de tineret, o chestie care le validează un anumit statut social. Aici nu-mi dau seama exact a cui e vina, dar cred că, pe de-o parte ţine de poziţionarea revistei (care nu-i suficient de clară pentru toată lumea) şi pe de altă parte e lipsa acută a jurnalismului de calitate din România. Altfel spus, oamenii nu înţeleg că DOR nu e un produs de intelectuali, ci doar jurnalism quality, pentru că habar n-au ce-i aia presă de calitate.

Şi dacă subiecte precum sărăcia, LGBTQ sau violenţa în familie sunt clasice pentru această bulă de gulere albe între 25 şi 35 de ani, un puşti de 18 ani care face clipuri pe internet parcă nu e ceva pentru (cei care se consideră) intelectuali.

Evident că este de-a dreptul ridicol să strigi că eşti pentru incluziune socială, egalitate de şanse între rase şi genuri, şi apoi să respingi un tânăr bărbat alb, heterosexual, din Craiova. Care nu face nimic anormal pentru vârsta lui. Ah, ba da, munceşte de rupe ca să ajungă acolo unde şi-a propus el să ajungă, cu idealurile din acest moment.

Ţigani? Da. Gay? Normal! Egalitate de gen? Sigur că da. Puşti de 18 ani din Craiova? No way, get the fuck out! Ultimul număr pe care îl cumpăr, v-aţi stricat!

E clar că trebuie să înţelegem generaţia tânără dacă vrem să nu mai facem greşelile pe care le-au făcut părinţii noştri. Cred că progresul tehnologic şi creşterea economică au creat o falie la fel de mare între ei şi noi, aşa cum avem noi faţă de părinţii noştri crescuţi în comunism. E de datoria noastră să încercăm să micşorăm distanţele, dacă vrem să rămânem ancoraţi cât de cât în prezent. Pentru că, oricât de clişeic ar suna, viitorul sunt ei.

PS: Articolul complet e aici. Felicitări, Irina Tacu!