A trecut faza optimilor de finală în Champions League, prima fază a competiţiei europene în care s-a folosit această tehnologie pentru arbitraj. Cu ce rămânem după meciurile astea? Cu o mulţime de semne de întrebare şi aproape la fel de multe subiecte de discuţie.

A fost sau nu offside la golul dat de Ajax în turul cu Real Madrid?

A ieşit sau nu mingea în afara terenului în meciul retur dintre aceleaşi Ajax şi Real?

Era sau nu de penalty henţul lui Kimpembe din ultimul minut al meciului PSG – Manchester United?

Trebuia sau nu să primească Roma un penalty în finalul meciului cu Porto?

Ultima întrebare este, de fapt, şi cea mai importantă. Pentru că e singurul caz în care nu s-a folosit VAR-ul. Reluările au demonstrat că Roma a fost dezavantajată şi ar fi putut să se califice în fazele superioare. Problema în actualul sistem e că rămâne la latitudinea arbitrilor dacă consultă sau nu VAR, am văzut prin Spania multe cazuri în care arbitrul n-a cerut VAR, însă reluările au demonstrat că era fault sau henţ clar.

Şi-atunci de ce am mai aşteptat cu aşa multă bucurie VAR-ul, din moment ce singura schimbare e un arbitraj puuuţin mai bun? 

Cred că pe viitor ar ajuta un sistem bazat pe challenges, ca în tenis. Echipele să aibă opțiunea de a cere VAR de 2-3 ori pe meci. Iar arbitrul să fie nevoit să se uite la fază, indiferent dacă a văzut şi a judecat foarte bine faza. Pentru că în acest moment mi se pare că au rămas o grămadă de situaţii discutabile.