Probabil că ştiţi de categoria de filme româneşti de pe Netflix. Pe lângă 5Gang, Miami Bici şi alte chestii uşurele, sunt şi nişte filme foarte bune precum Amintiri din epoca de aur, Moartea domnului Lăzărescu, De ce eu?, Marţi, după Crăciun şi lista poate continua. Sunt multe filme importante din ultimii 20 de ani, peste 100 de titluri în momentul în care scriu acest articol. 

O surpriză plăcută a fost să văd şi History of Love, cel mai nou film al lui Radu Mihăileanu. Nu e neapărat cel mai bun film al lui, nu e chiar un film românesc (doar regizorul e român şi mai apar câţiva actori de la noi), dar merită văzut.

Singurul titlu apărut înainte de Revoluţie este O lacrimă de fată, un film din 1980 de care n-am auzit până acum. 

Însă printre toate titlurile astea m-am bucurat să văd şi cel mai bun film românesc de după ’90, Marfa şi banii. Cred că l-am văzut de 5-6 ori până acum şi îl revăd cu plăcere de fiecare dată. Filmul zice o poveste simplă, a unor tineri care pleacă de la Constanţa să ducă un pachet dubios la Bucureşti. Drumul în sine e o întreagă aventură şi nu neapărat pentru că aveau ei un pachet dubios, dar amintiţi-vă cum era să mergi la mare pe drumul vechi, înainte să fie gata autostrada.

Mie îmi dă cu multă nostalgie filmul, mai ales că a surprins excelent România de la finalul anilor ’90. În plus, Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Ioana Flora fac nişte roluri bune, iar Cristi Puiu cred că a devenit Cristi Puiu odată cu Marfa şi banii (care e lungmetrajul lui de debut). 

În plus, Marfa şi banii conţine şi o replică epocală, care e profund misogină, dar care mă face să râd mereu:

“Ce-aveţi mă toate în capul ăla, căcat?”

Dacă n-aţi văzut până acum Marfa şi banii, recomand cu încredere.

Later edit: văd că e şi pe Cinepub la liber.