„Nu se găseau pe vremea aia!”

Mi-am trăit o bună parte din adolescenţă cu vorba asta din titlu, pe care o auzeam de la ai mei de fiecare dată când venea vorba despre diferite obiecte din casă.

Frigider maro? „Nu se găseau pe vremea aia”.
Bibliotecă cu imperfecţiuni? „Nu se găseau pe vremea aia”.
Masă cu picioare mai subţiri şi pene proptite? „Nu se găseau pe vremea aia”.

Şi nu era nimic neadevărat în asta, cele mai multe obiecte din casa alor mei au fost luate cu relaţii, cu şpăgi, sau cu ambele. Şi cu toate astea am prins lucruri… perfectibile. Povestea cu masa din bucătărie este antologică, şi acum mă întreb cum ar fi trebuit să arate masa de fapt şi la cine au ajuns picioarele alea mai groase.

Nu despre asta e vorba, că timpurile alea au apus.

Însă în ultimii ani s-a nimerit să se tot mute oameni din cercul de apropiaţi, unii şi-au mai făcut o mobilă, alţii au mai construit o casă. Şi am avut ocazia să văd mai multe seturi de bucătării, mai multe paturi, biblioteci şi aşa mai departe. 

Ce vreau să spun e că, exceptând IKEA, de cele mai multe ori am găsit tot lucruri perfectibile. Şi vorbim de toate plajele de preţuri, de la mii de lei, la zeci de mii de lei pentru o bucătărie. Pe vremea aia înţeleg că nu se găseau, ne descurcam cu ce puteam, dar acum de ce acceptăm rahaturile astea? De ce primim bucătării puse strâmb, uşi care nu se închid bine, gresie care nu e aliniată, podele inegale (e o şapă autonivelantă, dă-o în mă-sa), mese care au nevoie de câte o pană?

Şi nu-mi spuneţi de meşterii buni care au plecat, că sunt o grămadă care au rămas şi care fac treabă de mântuială din lene. Din merge şi-aşa.