A apărut ştire că se redeschide Grădina Capitol, un spaţiu abandonat de zeci de ani, fix în centrul oraşului, pe strada Matei Millo.
M-am bucurat când am văzut ştirea, am dat share pe Facebook unui articol pe tema asta. Apoi am dat peste articolul ăsta de pe Scena9, în care sunt nişte amănunte despre întreaga lucrare de renovare.
Tonul articolului e ăla clasic, capitaliştii nemernici care vor doar să obţină profit şi se folosesc de locuri ce aparţin statului ca să-şi umple buzunarele. Nu sunt fix cuvintele astea, dar asta e ideea din spate.
De obicei genul ăsta de articol e scris de tineri jurnalişti plini de idealuri, care nu prea înţeleg exact ce înseamnă să ai un business în România lui 2021. Ei vor să se facă totul bine, pe banii privaţilor, să se investească cât mai mult, eventual să se amortizeze în 15-20 de ani investiţiile alea.
Inclusiv în articolul ăsta sunt nişte chestii care se bat cap în cap, deşi de obicei Vlad Odobescu scrie ok.
Păi e vorba de un monument istoric, de un spațiu important în București.
Da, atât de important, încât de 30 de ani nu s-a întâmplat nimic acolo.
„După 1990, grădina și cinematograful Capitol au rămas în paragină.
(…)
Asociația dorea reactivarea spațiului în șase etape, iar fiecare corespundea unui proiect mic și realizabil, însă acțiunile lor n-au avut parte de susținere. „
Acţiunile unei asociaţii care voia să facă bine n-au avut parte de susţinere…
Mai ţineţi minte cum am plâns vreo 2 minute când s-a demolat Palatul Adevărul şi pe urmă ne-am întors la treburile noastre?
Eu am mai spus-o, cred că e o nevoie foarte mare de recondiţionare a spaţiilor abandonate din Bucureşti, sunt prea multe zone de-astea care arată oribil, fie că vorbim de clădiri sau de terenuri nefolosite.
Dar realitatea e că fiecare astfel de renovare se face cu bani foarte mulţi şi cu extrem de multă dedicare. Nu e neapărat un business, e mai degrabă un passion project. În Bragageria Bogdania, care e într-o casă veche, de pe la 1890, într-o zonă protejată (fără să fie casa în sine monument istoric) s-au băgat nişte sute de mii de euro pentru o restaurare care a durat vreo 2-3 ani. Însă e o casă pe care oamenii de acolo o deţin, n-au făcut contract de închiriere cu statul, cum e la Grădina Alhambra.
Cine îşi permite să restaureze pe sute de mii de euro din banii lui şi apoi să ţină un business în zona de horeca în anii ăştia fără să aibă siguranţa că va putea folosi spaţiul încă 30-40 de ani de-acum încolo? De ce nu face statul restaurările astea pentru ca mai apoi să le închirieze pe bani grei unora care vor să opereze un astfel de business?
Te apucă plânsul când vezi cum arată b-dul Regina Elisabeta, bulevardul cinematografelor cum era numit în urmă cu câteva zeci de ani. Acum e un mare nimic între Cercul Militar şi Hotel Cişmigiu, numai spaţii închise ori afaceri dubioase. Recent au deschis nişte curajoşi Saint Gelato acolo, să vedem cât rezistă.
Şi-atunci cum ar trebui să reacţionăm când vedem că se redeschide un astfel de loc? Să ne bucurăm că s-a făcut ceva sau să ne întristăm că nu s-au făcut restaurări serioase?
Sunt curios să merg la Grădina Alhambra (s-a revenit la numele dinainte de comunism), ca să mă conving singur cât de naşpa sunt renovările.
1 comentariu. Leave new
Eu chiar vreau sa il vad pe Edmond Niculușcă si pe Nicusor Dan ce fac pe partea asta. Că asta e aria lor de expertiză. Macar să de-a drumul la șantiere și să crească naibii impozitul pentru clădirile în paragimă.
Personal, am acceptat că multe renovări și curățenie în București se vor face semi-prost, dar măcăr se fac pentru că oamenii cu bani din România sunt mulți născuți din anii de sălbăticie din 90.