Căutam ceva de la editura Paideia printre alte cărți și am dat de lucrarea asta a lui Constantin Rădulescu-Motru. Care e, de fapt, o colecție de articole apărute în reviste de Psihologie sau Filosofie de la începutul secolului al XIX-lea.
Sunt câteva articole destul de plictisitoare, însă anumite pasaje surprind atât de bine caracteristicile poporului român așa cum era el la 1940 încât nu-mi dau seama de ce nu se vorbește mai mult despre cartea asta. Pentru că lucrurile nu s-au schimbat deloc și chestia asta ne poate ajuta să înțelegem, să acceptăm și să încercăm să îmbunătățim ceva.
Românului nu-i place tovărășia. El vrea să fie de capul lui. Stăpân absolut la el în casă. Cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Din această cauză el înclină puțin spre anarhie. Acest individualism românesc însă nu implică spiritul de inițiativă în viața economică și prea puțin spiritul de independență în viața politică și socială, cele două însușiri prin care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene și care constituie sufletul burghez. Marea majoritate a populației satelor românești n-are într-însa nici o asemănare cu sufletul burghez. Din mijlocul ei nu ies indivizi întreprinzători, care să-și riște odihna și avutul pentru a se îmbogăți prin mijloace neîncercate
Vă sună cunoscut? Parcă nu e nimic nou 80 de ani mai târziu.
A ieși din rândul lumii este, pentru săteanul român, nu un simplu risc, ci o nebunie. De aceea slabele rezultate date de școlile primare rurale la noi. Copilul de sătean învață în școală să fie cu inițiativă, fiindcă școala noastră este croită pe modelul școlilor burgheze apusene, dar cu toate sfaturile primite, copilul de sătean când iese din școală se supune tradiției colective: el muncește cum a pomenit la el în sat, din moși strămoși
De fapt povestea asta cu gura lumii e tratată pe larg:
Nu este țară în hotarele lumii civilizate în care „gura lumii“, „gura satului“ să aibă mai multă trecere ca în țara noastră! Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe „zvonul public“ și numai foarte puține pe dovezile adunate de noi personal. Se zice „lumea zice“; și dacă „lumea zice“, românul, individual luat, pare că înțelege că tot așa trebuie să zică și el. Mai ales în lumea țărănească „gura satului“ este obârșia tuturor convingerilor.
Curajul de grup versus lașitatea individuală pe care o vedeți și acum în orice fel de conflict, fie că e vorba de o ceartă în trafic sau în vreun club:
Nu este țară cu oameni mai curajoși ca țara noastră românească. Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război; în ceată, la revoltă; în cârd, la vânătoare… curajul românului nu are pereche. Iureșurile de la asaltul Griviței au rămas legendare; și tot așa, tind să devină legendare atacurile îndrăznețe din primăvara anului 1907. Dar românul izolat este blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior, el tace. Așa a tăcut și tace în fața celei dintâi ciocoroade, dacă o vede îmbrăcată alt fel ca el. „Capul plecat sabia nu-l taie“. De aceea, la oricine care arată sabia, el se pleacă. Când simte însă cotul tovarășului, adică atunci când este în ceată, atunci, de îndată el se ridică: și atunci ferește, Doamne, pe oricine de dânsul, căci este repede la mânie.
Și puțin despre religie:
Dar și religios este românul. De ochii satului însă; cam tot din aceeași cauză este și naționalist (…)
Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepții la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii, de acolo de unde pornește și sentimentul personalității… Tot așa se petrece și cu naționalismul lui. Tot românul face paradă cu sentimentele sale naționaliste. Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează și naționalismul.
Să facă alții, această mantră a poporului român de sute de ani:
În grup, și ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte indulgent. Lasă să înceapă ceilalți, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept lumea! Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia.
Mai sunt și alte citate interesante, însă că las să le descoperiți, cartea e vreo 30 de lei și e o lectură lejeră care ne ajută să înțelegem mai bine de unde venim. Sigur, nu e vreo broșurică a lui Lucian Boia, n-o să luați likeuri pe Instagram cu ea, dar rămâneți cu niște idei utile.
Pe de-o parte avem niște caracteristici evidente care existau și acum 80 de ani la poporul român. Degeaba dăm vina pe comunism pentru orice ni se întâmplă rău acum și idealizăm perioada interbelică, realitatea e că dincolo de ospitalitatea specifică și locurile frumoase există și o mulțime de lacune pe care le avem cu toții.
80 de ani pot părea mult timp, însă dacă stăm să ne gândim e ceva pornit de la străbunicii noștri. Care i-au crescut în această retorică pe bunicii noștri, care mai apoi i-au crescut așa pe părinți și iată-ne în același punct în care eram la 1940, cu partide care își scot ochii prin parlament, cu un conducător care ar trebui să ajute dar mai mult încurcă și cu un munte de urcat dacă vrem să ajungem vreodată la o dezvoltare similară cu cea a țărilor ”Apusene”, cum sunt ele numite în carte.
