În 2024, partidele parlamentare din România au primit subvenție, bani de la bugetul statului, 386 de milioane de lei, echivalentul a cca. 77 milioane de euro.
În plus față de subvenție, li se vor deconta și costurile campaniei electorale – partidele au raportat cheltuieli de peste 650 de milioane de lei. Adică o notă de plată în jur de 1 miliard de lei/ 200 de milioane de euro.
De aici
În România, subvenţie este sinonim cu preţ umflat. Orice ban vine de la stat este cheltuit mai uşor doar pentru că sunt bani publici. Nu plecaţi după fenta cu „fiecare bănuţ este justificat”, că avem zeci de exemple. Cardurile de vacanţă. Au crescut artificial preţurile sejururilor din România. Energia. Preţul a crescut pentru că oricum era subvenţionat de stat în mare parte. Partidele. Primesc bani pentru că…
Logica într-un stat democratic este să plăteşti nişte bani partidelor ca să nu depindă de banii privaţi. Dacă depind de bani privaţi, cresc şansele ca donatorii să ceară chestii la schimb. Deci corupţie, şmenuri, combinaţii. Dar noi oricum avem şmenuri, combinaţii şi corupţie, deci de ce să nu facem o economie şi să-i punem să plătească doar din bani privaţi. Că acum banii ăia privaţi intră în buzunarele şefilor de partide oricum, iar subvenţiile se duc la ăia care prind contractele. Practic, subvenţia merge indirect în buzunarele şefilor de partide.
Alt motiv ar fi că dai şanse partidelor mici să se afirme. Ele cheltuie nişte bani, scot peste pragul de 1%, apoi plătesc din subvenţie ce au cheltuit. Şi ia uite ce partide bune au ieşit la suprafaţă în ultimii ani pe modelul ăsta de business: POT, SOS, AUR. Numai lumini.
Teoretic ar mai fi bine şi pentru că asta duce la stabilitate. Avem aşa ceva? N-avem. Şi-atunci? Ce facem noi cu 77 de milioane de euro pe an? Sau chiar şi dacă economisim banii ăştia o dată la câţiva ani, tot e bine.
