Casual stuff

Din motive de lene n-am apucat să scriu postul ăsta în miez de noapte, deşi mă trezisem pentru asta. Ca să nu fie dubii, n-are legătură cu ce-a scris Simona aici deşi pare 🙂 în fond, sunt idei plecate de la aceeaşi discuţie.

Acum ceva timp am avut ocazia să învăţ câteva lucruri despre prietenie de la nişte oameni faini. Am aflat atunci că nu prin aprobări cuviincioase dăm dovadă de respect. Şi că nu trebuie să fii de acord cu cineva ca să arăţi că îi eşti prieten. Dimpotrivă, am învăţat de la ei că îţi arăţi prietenia de fiecare dată când ai puterea să spui „Băi, eu cred că ai greşit”. E genul de sinceritate de care avem cu toţii nevoie însă pe care nu avem curajul să o aplicăm.

Iar faptul că în acest moment te comporţi stupid într-o anumită situaţie nu mă face pe mine să tac şi să te ignor. Nu. Mă impulsionează să vin, să-ţi dau una peste ceafă şi să-ţi spun „Trezeşte-te!”. Pentru că pentru asta sunt făcuţi prietenii. Iar cei care te susţin în toate prostiile pe care le faci doar pentru că eşti simpatic sau respectat nu sunt deloc ok.

Sau cel puţin aşa am fost învăţat.

Rien.

Rien?

(vezi postul de mai jos)

Şi a fost şi meciul cu Franţa. Cum s-au pregătit tricolorii? Nu s-au pregătit. Au aşteptat să vadă dacă o să joace Mutu, l-au chemat pe Surdu când a fost nevoie să joace cineva în spatele unicului vârf al ţării, Marica, şi au dat-o în discursuri de „hai că se poate”.

Lucescu Jr. a încercat să încropească o echipă cât de cât diferită faţă de aia care o fura de la Lituania şi aproape făcea egal cu insulele Feroce acu câteva luni. Şi i-a ieşit. Totuşi, n-a ieşit ce era mai important: jocul. În schimb, după rezultat noi am ieşit. Din cărţile calificării. Adică acum nici dacă mai pierd la un loc Serbia, Austria, Franţa şi Lituania şi tot nu ne calificăm noi. Eventual se califică băieţii din insulele Feroce.

După 1-1 pe Stade de France cu 79.000 de garçoni şi 1000 de băieţaşi ne facem vânt a uşurare. Că e bine, că am obţinut un rezultat mare, că nu multe echipe i-au dat gol Franţei tocmai la ea acasă. Decât chiar Franţa însăşi.

Desigur, trebuie să vedem partea plină a paharului: Mutu s-a împăcat cu fraţii Becali, Mircea Sandu a reuşit să ajungă la meci deşi a venit direct de la o şedinţă Fifa, acum avem timp să construim o naţională nouă şi în premieră Răzvan Lucescu a încheiat un meci fără să-l sune pe Mircea ca să afle schimbările (din păcate, tatăl selecţionerului a vizionat meciul într-o zonă fără acoperire).

Să nu fim cârcotaşi. Să nu ne facem sânge rău. Să nu ne gândim la cele 15 şuturi pe poartă ale francezilor, la cele 3-4 bare, pentru că, nu-i aşa, şi bara a fost româncă în seara asta. Să trecem peste cele 20 de cornere, peste paradele lui Coman, peste aruncările kamikadze ale lui Chivu şi Raţ sau peste cele 80 de minute pe care le-a petrecut Franţa în jumătatea noastră.

Noi am jucat bine şi naţionala noastră promite.

Azi am fost la un super grătar cu mai multă lume de pe twitter la Pyuric acasă. Adică câteva blocuri + case mai încolo :))

După partea de cumpărat chestii m-am băgat în seamă cu bucătăria şi am pregătit specialităţile de la Livadea: mici inundaţi în bere şi pâine pe grătar. Video aici.

Mama lui Pyuric (@gabi_c pe twitter) m-a supranumit Făinaru după minunatul moment în care am pregătit pâinea. Şi au ţinut-o grătărenii numai în făinaru, nimbus, imbus, fatadinporno şi alte nicknameuri care mai de care mai ghiduşe.

Iar când narghileaua s-a terminat şi soarele a apus de tot, ne-am întors fiecare pe la căşile noastre ca să digerăm bunătate de pâine grătărită. Într-un moment de „luciditate” m-am gândit că ar fi amuzant să mă transform în făinaru pe twitter pentru o seară.

Nişte oameni care nu vor să-şi divulge identitatea (nu prea pricep de ce le e frică de mine, da’ aia e) au fost pe fază şi până să îmi ocup eu userul hoinaru de pe alt cont (adică până să dau save) mi-au suflat bunătate de username. Şi după momentul de panică am găsit alt username şi m-am rezolvat pe moment. Pe urmă a început negocierea. Am mai dat eu, au mai lăsat ei, şi până la urmă m-am făcut fan al lui Chelsea pentru o lună. Între timp mă cam prinsesem că îmi recuperez contul şi eram hotărât să trec la @alexciucă (pe care mi l-am şi luat ca să nu mai am surprize).

Nu a fost chiar amuzant mai ales că am făcut şi plângere la twitter and shit. Sentimentul e foarte naşpa. Am înţeles cam pe sfert cam cum ar fi să ai un site din care să faci şi bani şi să-ţi pierzi domeniul. Cred că o iei razna.

Totul e bine când se termină cu happy end, n-am gustat deloc gluma asta, mi-a mâncat juma de an din viaţă, m-a făcut să-mi dau seama cât de dependent sunt de prostia asta de twitter şi am aflat că nişte oameni care zic că îmi sunt prieteni fac glume naşpa 😀

În orice caz, nu e genul ăla de glumă despre care râzi peste ani. Ci genul de întâmplare pe care o povesteşti ca răspuns la „tu de ce nu mai eşti prieten cu…?”

Pentru că mi-am instalat în ultima vreme tot felul de prostii pe laptop, pentru că acu ascult muzică la iPod şi citesc bloguri din două feedreadere, pe 2 monitoare şi folosesc 4 browsere simultan, m-am gândit să trec şi la Windows Live Writer.

Nu înţeleg momentan care e avantajul dar probabil o să mă prind pe parcurs. Mie blogu îmi merge bine, merge mereu şi nu-mi ia prea mult timp să postez. Da’ dacă e cool să foloseşti un writer local, hai să vedem.

Şi dacă tot vorbim de chestii cool, vă anunţ că locul în care e bine să mergi se pare că e sezonul ăsta Grădina Verona din spate de la Cărtureşti Romană. Am văzut astă seară mai mulţi publicitari şi pe Dani Oţil.

Ah şi bonus, cică nu mai e pă trend (exprimare din calupul “pă motoare”) să zici ‘gen’. Oamenii care sunt cool au trecut pe alte expresii pe care, evident, nu mi le mai amintesc, deşi mi-a zis @tudor_totolici. Oricum, dacă le-aş da pe post, şi-ar pierde din coolness.

Criza lor a început cu mult înainte de criza noastră.
Criza lor a început chiar atunci când nouă a început să ne meargă bine.
Criza lor s-a numit capitalism şi i-a prins nepregătiţi. Pentru că într-adevăr, lor le era mai bine atunci decât le este acum.

Pentru ei, criza nu face aşa multe probleme. N-au avut oricum sume cu 4 zerouri pe mână, astfel încât nu-şi pot pune problema să le piardă. Fie că sunt lei sau euro, criza continuă i-a făcut să dobândească doar sume cu 2 zerouri care oricum nu reprezentau mare lucru.

Acel ‘nu-mai-e-ca-înainte’ capătă pentru ei alt sens faţă ce putem noi înţelege. Este diferenţa între 12 ore muncite aici într-o shaormerie la 50 de grade şi 16 ore muncite pe o insulă din Grecia într-o rotiserie la 75 de grade  pe aceiaşi bani.

Pentru ei nu sunt 4 powepointuri în plus, ci 4 ore de cărat ciment, nu sunt 2 şedinţe pe lună mai mult ci 2 duminici lucrate, nu sunt 28 de minute peste program ci 28 de zile lucrătoare din 30.

Şi pentru confortul nostru psihic o să ne mulţumim să-i condamnăm pentru că n-au vrut să-şi asigure un trai mai bun fără să ne gândim că poate chiar n-au avut cum.

Şi ca să justificăm nişte diferenţe uneori nedrepte o să spunem că am muncit ani la rând ca să ajungem aici, omiţând că unii dintre ei au muncit la fel de mult.

Şi dacă pentru criza noastră specialişti de tot felul se înghesuie să proorocească un final, ei sunt liniştiţi. Pentru că ştiu că a lor n-o să se termine niciodată.

Adică 800 de posturi cu tot cu ăsta pe care îl citiţi acum.

Habar n-am când am reuşit să adun 800 de posturi. Din fericire multe din ele nu spun nimic aşa că n-o să fiu nevoit vreodată să le public în volum.

Şi ca să aniversez cum trebuie atâta amar de biţi adunaţi laolaltă anunţ că sunt în căutare de creativi dornici de senzaţii tari. Care vor primi în schimbul interesului arătat mai multe detalii despre un proiect pe care îl pregătesc. Toată tărăşenia  se va desfăşura pe mail aşa că aştept să-mi scrieţi pe alex@hoinaru.ro.

Mă retrag să sărbătoresc.

Ia mai adă o damigeană… şi-o bucată de pastramă

maestre… muzica!

După ce am avut mari probleme în ultimele săptămâni cu blogul, am făcut câteva modificări.

În primul rând am schimbat serverul şi cu ajutorul lui pinkISH am trecut pe un server din Ro.
În al 2-lea rând am modificat puţin adresa şi m-am întors pe hoinaru.ro. Adicătelea am renunţat la /blog. Nu mă întrebaţi de ce pentru că nici măcar nu ştiu de ce am mutat blogul pe /blog la momentul respectiv.
În al 3-lea rând o să încerc să postez zilnic, la iniţiativa lui Bobby Voicu. Din motive obiective am pierdut startul dar recuperez pe parcurs.

Şi ca să nu fie un post doar de pus la număr, anunţ că sunt în pregătiri pentru un super proiect pe care urmează să-l lansez în zilele următoare. E vorba despre o chestie care nu mai există în .ro şi nici în afară nu prea e, alături de nişte oameni tare faini. So stay tuned.

O să fac un efort să-mi trec şi eu feedul prin feedburner. Să vedem dacă-mi iese.

PS: evident, am uitat să scriu un post înainte ca să afle că m-am mutat şi cei 2 oameni care mă citesc în feedreader :))

Am reuşit să termin de citit „Viaţa mea în publicitate” a lui Claude Hopkins (găsiţi o recenzie a cărţii pe Bookblog). Pentru că în ultima vreme mă pasionează pledoariile pentru muncă, transcriu cel mai important pasaj din cartea lui Hopkins:

Întotdeauna am fost dependent de muncă. Iubesc munca le fel de mult cum iubesc jocul. (…) Am muncit de dragul muncii şi pentru că munca a devenit o obişnuinţă pentru mine. Ulterior, am intrat în afaceri pentru că mi-am dat seama că cineva trebuia să scoată publicitatea din scutece.