Revolte

oi fi băiat simpatic în timpu liber dar acu scuză-mă, amice, eşti idiot!

De parcă n-ar fi fost de ajuns că Antena 3 a publicat necrologul acu o săptămână, de parcă n-ar fi fost de ajuns că s-a făcut scandal pe tema asta atunci, de parcă n-ar fi fost de ajuns că toţi au dat ieri publish la stirile gata făcute şi nedatate, de parcă n-ar fi fost de ajuns că am asistat cu silă la juma de oră de materiale la ştiri făcute în 6 ore (yeah, right! – oare cum o fi frate să faci materiale cu Gheorghe Dinică în timp ce el se zbătea pe patul de spital? ia zi jurnalistule, cum te-ai simţit?), de parcă n-ar fi fost de ajuns toate astea, un pozar s-a apucat să facă scandal că nu s-a menţionat sursa!

În fond e o problemă reală în care în mod normal l-aş susţine pe specimen (că ştiu cum e să-ţi fure lumea pozele) da’ tocmai acum ţi-ai găsit dobitocu dracului să faci gât? Nu puteai să aştepţi măcar până îl înmormântau pe Dinică, este? Îţi stătea pe limbă să te revolţi, nu? ‘tu-vă-n gură de artişti închipuiţi.

Dacă era prima şi singura ocazie cu care ţi s-a furat o poză înţeleg, dar în condiţiile în care se fură constant poze, puteai să comentezi cu altă ocazie.

Dacă vă interesează detalii, citiţi aici.

Bloggingul e o armă.. şi dumneata.. tragi!

Tragi, că d-aia e armă.

Niciodată n-am apreciat oamenii care vor să facă rău doar ca să se răzbune. Ah, păi vă puneţi cu mine? Stai aşa nenicule că vă arăt eu vouă! Eu sunt blogger şi sunt influent şi notoriu şi relevant (vorba lu Sorin Rusi :)) ) şi scriu eu de voi de nu vă vedeţi.

Nu mi-a plăcut atitudinea nici la Adrian Ciubotaru în episodul cu Editura Curtea Veche.

Nu e doar o nesimţire să insulţi minima inteligenţă a cuiva, însă e o dovadă de mare prostie să ameninţi un blogger care are posibilitatea să vorbească public şi să probeze adevărurile spuselor sale.

Atunci mi-a sărit lumea în cap să-mi explice că de fapt nu ştiu cum e cu internetul şi solidaritatea . La momentul respectiv am vrut să înţeleg care e logica unei coaliţii a blogosferei împotriva unui duşman inexistent.

Eu nu mai pot cu atitudinea asta a bloggerilor. Ok, ai o problema. Ok, nişte oameni au greşit faţă de tine. Şi scrii pe blog, pentru că blogul e o armă. Arăţi oamenilor care mai apoi decid singuri dacă mai cumpără cărţi de la editura Curtea Veche sau dacă se mai duc la Green Tea. Dar în primul rând nu te apuci să faci „seo” pe keyworduri ca să vadă toată lumea ce ţi s-a întâmplat ţie la ceainărie. Să regrete ăia din Green Tea că nu  s-au purtat frumos.

Şi pe urmă te mai apuci să dai şi pe twitter cu pls RT ca să afle chiar toată lumea. Adică un fel de efort ca să ce? Ca să te răzbuni, că nu te chinuiai atât doar ca să te plângi.

Ca să nu mai spunem că nu e deloc relevantă această recomandare în condiţiile în care o dată nişte oameni au fost trataţi prost iar de sute de ori alţii au fost trataţi ok.

Pentru că a fost o problemă de ton, situaţia se rezolva în două moduri:

1. cu scandal acolo pe loc „nu vreau să plec, cheamă-ţi şefu, patronu, proprietaru casei şi dacă mă enervezi vă închid cu OPCul”

2. cu scris pe blog şi atât. Am fost, a fost de căcat, nu mă mai duc.

Evident, sunt rău şi cârcotaş.

Să nu ne mai considerăm importanţi numai cu wordpressul în braţe şi să nu mai încercăm să ne demonstrăm puterea doar în taste. Pentru că un blogger e mai vizibil dar asta nu-l face cu nimic mai presus de un „om de rând”.

PS: un business nu se închide şi nici nu supravieţuieşte  în urma unor recomandări de pe net. exemplu este Le Gourmand care a cucerit toată blogosfera şi cu toate astea şi-a dat obştescul sfârşit după câteva luni

Dacă Green Tea continuă să trateze aşa lumea se vor îngropa singuri fără să citească lumea postul lui Emi Gal.

PS2: zilele astea chiar o să-mi fac rezervare la Green Tea! că n-am mai fost de mult

Erată: Dacă tot m-a dat Minxie pe FTW, măcar să explic titlul. În liceu, un coleg s-a referit la Ghilgameş ca fiind „aproape semi-zeu” (evident, s-a râs ceva timp până când profesoara a întrebat… cum adică „aproape semi-zeu”? ) . La scurt timp sintagma a trecut de stadiul de inside-joke şi a păşit în mainstream.

Te-ai născut pieton. Nu te-au născut părinţii într-o decapotabilă. Poate te-or fi conceput acolo, dar la naştere n-ai avut mai mult de cordonul ombilical şi nişte sânge pe tine. În rest, erai pieton 100%. Ca să nu mai punem la socoteală ca la început mergeai de-a buşilea (şi aici, mama, citindu-mi blogul va dori să facă precizarea că eu n-am mers de-a buşilea ci în două picioare din prima).

Şi la optişpe ani sau mai târziu ţi-ai luat bucata roz în mână şi ai pus-o în buzunar. Automat, asta te-a făcut regele şoselelor. Şi ai început să încurci traficul, să schimbi banda fără semnal, să ocupi 2 locuri de parcare, să blochezi intersecţii. Noi, şoferii acceptăm asta. Şi trecem cu vederea.

Dar când plouă torenţial şi sunt bălţi, încearcă şi tu să fii om. Nu e deloc greu să înţelegi că pe tine nu te plouă în maşină. Aşa că ar fi de bun simţ să opreşti la trecerea de pietoni. Pentru că ei sunt afară în frig şi ploaie. Şi ar fi mişto să mergi pe banda a 2-a sau chiar a 3-a când îţi trece prin cap să faci pe Schumacher la Hungaroring pe pista udă. Pentru că pe ploaie se întâmplă un fenomen ciudat în oraşul nostru. Apa se adună şi după ce inundă canalizarea rămâne la suprafaţă în formă de bălţi. Şi când tu treci cu limuzina prin acele bălţi cu mach 3, STROPEŞTI OAMENI, DOBITOCULE!

Şi nu e deloc greu să eviţi chestia asta. Banda 2, banda 3. E uşor de ţinut minte. Banda 2, banda 3, banda 2, banda 3, ban….

Vă căsătoriţi din dragoste. O duceţi rău dar vă descurcaţi. Nu vă permiteţi un apartament mai mare aşa că începeţi să munciţi mai mult.

Trageţi de voi. Apare primul copil. Ca să fie totul bine, pleci în misiune în Bosnia. Când te întorci ea e fericită că eşti teafăr.

Totuşi, apartamentele nu sunt prea ieftine aşa că pleci într-o altă misiune pe front, în Afganistan. Scapi de acolo cu gândul la casa frumoasă în care vei îmbătrâni alături de ea şi cei doi copii.

O ultimă misiune te trimite în Irak. Îndeajuns cât să fiţi fericiţi. Te chinuieşti luni întregi gândindu-te că totul va fi bine iar când te întorci ea bagă divorţ. Nu mai eşti deloc pe acasă, nu te mai recunoaşte, te-ai înstrăinat de ea la sute de kilometri distanţă.

Din păcate, după un caz real.

După ce s-au îmbulzit să declare sus şi tare că nu merg la vot, oamenii din blogosferă încep să disece rostul zilei naţionale.

Şi am citit azi o sumedenie de tâmpenii.

Da’ de ce şi-au găsit să se unească şi ei iarna?  Da’ nu se putea să fie undeva mai în vară? Da’ de ce nu luăm exemplul americanilor şi francejilor care sărbătoresc vara?

Da’ de ce se mai face parada aia obosită? De ce blocăm oraşu pentru sărbători? De ce ţinem la românism şi la sărbătorirea lui?

Păi dacă o luăm istoric, pot să vă plictisesc cu explicaţii… sau putem să zicem pe scurt: altă dată mai bună n-au găsit. În vară era puţin război so…. oamenii erau ocupaţi, nu erau pe plajă la mare ca noi, vara asta.

Altă problemă e cu imnu. Un cretinism. Parcă tre să fii la concert când asculţi imnu. Da’ nu poa să fie puţin mai vesel? Nu. Aşa e imnu. Fuck it, dacă nu-ţi place, marş în Franţa.

Mă enervează oamenii care tot aduc în discuţie chestiile astea în condiţiile în care nici n-au votat.

Păi n-am pe cine…. da’ cu imnu ăla cum rămâne.. nu poa să fie mai… antrenant aşa?

Dacă nici măcar n-ai votat… de ce ai avea un cuvânt de spus în privinţa imnului? Păi sunt şi eu cetăţean cu drepturi depline. Da? Că la urne nu s-a văzut.

În concluzie, mai uşor cu contestarea valorilor naţionale. Nu le ridic în slăvi, nu le critic. Pentru că nişte oameni au murit la un moment dat ca să putem noi să scriem. Aşa că măcar să nu scriem că ne pişăm pe steag, imn şi parada militară.