IN Filme

lucy_fading

Lucy – povestea asta cu depăşirea limitelor creierului uman e foarte la modă şi a prins bine de tot, de-aia şi vorbeşte toată lumea de filmul ăsta. Cred că Luc Besson a vrut să facă un film-cult, un fel de remake/continuare pentru Fifth Element. Doar că pe alocuri a ieşit ceva pur şi simplu absurd, presărat cu anumite momente mai interesante. Toate situaţiile greu de explicat sunt rezolvate rapid, prin soluţii fantasmagorice, iar accentul e pus pe o profunzime indusă a întregului film. E drăguţ, dar n-o să ajungă film cult.

Fading Gigolo -Woody Allen nu vrea să-şi vadă de cocktailuri cu umbreluţe. Comedioară destul de lejeră, un fel de echivalent al teatrului bulevardier. Aşa, de sâmbătă seară merge. O grămadă de actori bun, cu John Turturro în frunte. Roluri corecte, poveşti de oraş, umor fin.

IN Advertising/PR

Asist constant la rulajul mare de personal care se petrece în agenţiile de comunicare de pe la noi. E un du-te – vino care nu prea se întâmplă în multe industrii. Eu am mai întâlnit situaţii de genul ăsta doar în zona serviciilor de pază şi curăţenie, dar acolo oamenii pleacă la altă firmă din 3 în 3 luni pentru 20 de lei în plus la salariu şi 2-3 bonuri de masă. Nu glumesc, e o situaţie foarte tristă.

În agenţiile de comunicare (în special în PR şi, mai nou, în digital) lucrurile stau puţin diferit. Oamenii care pleacă fie sunt slabi, nu dau randament şi sunt puşi pe liber, fie sunt buni, dar se cară singuri. Am încercat să studiez puţin categoria din urmă, pentru că eram destul de indignat cum de nu reuşesc agenţiile să-şi păstreze oamenii buni. Răspunsul rapid e că nici nu-şi doresc asta.  Citeşte tot articolul

Încă puţin

question_answer0
IN Casual stuff

Cam o lună până apare demo-ul, 23 septembrie ziua lansării oficiale 😀

Şi 10 zile până reîncepe Premier League.

IN Casual stuff

adrian_sarbu

ING România a împlinit 20 de ani de la intrarea pe piaţă. Pentru a sărbători momentul s-au gândit să facă ceva mai mult decât un party pentru angajaţi şi clienţi, aşa că au gândit Festivalul Înălţătorilor de Zmeie, un eveniment care a inclus şi o mini-şcoală de vară pe plaja Vadu.

Multe dintre temele workshopurilor s-au axat pe ecologie şi cum o integrăm în viaţa de zi cu zi. Dar au fost şi workshopuri de meşteşuguri, educaţie alternativă sau jurnalism de investigaţii. Eu am ales să asist la workshopul de antreprenoriat cultural susţinut de Tudor Giurgiu. Şi pe măsură ce fiecare participant se prezenta, îmi dădeam seama că stau alături de tinerii care produc schimbarea în ţara asta. Erau acolo oameni care au pus umărul la proiecte precum cel cu caii de la Letea, Ideo Ideis (şi nu mă refer la mine), festivalul „Luna plină”, CROS şi tot aşa. Deci nişte oameni care nu sunt doar interesaţi de domeniul antreprenoriatului cultural, ci şi fac lucrurile să se mişte.

Din câte mi-am dat seama, cam aşa era şi pe la celelalte workshopuri, publicul era cam din aceeaşi categorie. Aceea a oamenilor care împing România de la spate puţin câte puţin, care cred în schimbare şi pun umărul pentru ca aceasta să se întâmple. Un public select, o nişă a binelui care se potriveşte perfect cu profilul ING. Asta mi-a confirmat că visătorii află unii de ceilalţi şi ajung să se întâlnească chiar şi pe plaja de la Vadu.

Şi încă o chestie care s-a potrivit la fix a fost discursul lui Adrian Sârbu. Şeful Mediafax Group a venit super relaxat şi ne-a zis că putem să facem tot ce ne trece prin cap. Şi a zis-o atât de lejer şi de convins încât mulţi dintre tinerii participanţi cred că au plecat mai motivaţi de-acolo.

IN Web

Săptămâna trecută a apărut raportul Blogosfera în România – ediţia 2014, bazat pe un chestionar la care au răspuns 578 de bloggeri. Nu toţi cei importanţi, nu toţi bloggerii comerciali, dar un eşantion destul de reprezentativ, mai ales pentru anumite statistici.

Parcă e ceva mai light decât la ediţiile precedente, dar ştiu ce muncă presupune un astfel de demers şi apreciez ce au făcut Costin şi Alex.

N-o să discut partea de bani, bugetul total e sub 1 milion de euro dacă mă întrebaţi pe mine, însă a fost ceva care mi-a atras atenţia mult mai mult.

beneficii

În 2011, 34% dintre bloggerii participanţi au zis că n-au avut niciun beneficiu de pe urma blogului. Trei ani mai târziu, doar 12% mai spun că n-au avut niciun beneficiu.

Şi în contextul în care se reia constant discuţia despre cum privesc cititorii advertorialele, mi se pare că venit momentul să ne ocupăm de lucruri mai serioase. E cât se poate de clar că toată lumea în blogosferă vinde câte ceva. Fie că se vinde pe el ca să obţină un job, fie că vinde nişte servicii prin intermediul brandului personal, fie că vinde direct spaţiu publicitar, toată lumea scrie cu un scop. Cu (P) sau fără (P), blogosfera românească a ajuns într-un punct în care scrie tot mai rar doar de dragul de a scrie.

Şi nu-i deloc un lucru rău, e perfect normal în evoluţia unei pieţe, e semn de profesionalizare. Trebuie doar ca cititorul să se obişnuiască cu ideea asta şi să aibă încredere în profesionalismul celui pe care îl citeşte.

IN Casual stuff

ce-am_facut_esca

Sunt fan Andreea Esca de mic. Îmi amintesc vag perioada SOTI, am crescut odată cu ProTV, ţin minte perfect cum se aduna lumea la sediul din Pache Protopopescu cu diferite ocazii de sărbătoare şi marea vedetă aşteptată să coboare era Esca. Cine face parte din Generaţia PRO şi n-a fost îndrăgostit de Andreea Esca probabil că e puţin defect 😀

Am citit pe nerăsuflate prima carte, lansată în 2002 – „Bună seara România, bună seara Bucureşti!”. Nu puteam s-o ratez nici pe asta, chiar dacă are la bază editorialele apărute în revista ONE.

Ce-am făcut când am tăcut” o lectură super lejeră de vacanţă pentru cei care vor să afle poveştile personale care mai sunt strecurate printre rânduri. Plus că tonul e super pozitiv, cu impresii de călătorie, amintiri din copilărie şi din perioada de început a PRO-ului.

Cartea se găseşte cam prin toate librăriile, a apărut la editura Humanitas şi e vreo 35 de lei.

IN Web

Tocmai ce-am aflat de la Auraş (care se plânge ca o liceeană naivă în articolul ăla că nu mai vin banii la bloggerii mici) despre „platforma Celebrity Audiences” lansată zilele astea de Dragoş Stanca. Pe scurt, Dragoş Stanca s-a făcut şi samsar de vedete, sau de public pe social media al vedetelor.

Super interesantă ideea, până când am ajuns să văd despre ce vedete e vorba. Cică ar fi 35 de bucăţi momentan, toate cu milioane de fani, 12 milioane cu totul. O listă concretă n-am văzut, în schimb sunt nişte screenshoturi în prezentarea acestui serviciu (platformă?). Numai vedete din categoria „au fost odată”.

Anna „eram vedetă în anii 2000” Lesko, Ellie „nu ştie nimeni ce cânt” White, Radio „n-a mai auzit nimeni de ei de 3 ani” Killer, Kamelia care a cântat în vreo 2 piese cu Puya, Hi-Q care se destramă şi tot aşa. Ceva mai răsăriţi sunt Voltaj şi Adi Sâna. Repet, ideea e super mişto. Problema e că vedetele care chiar sunt în atenţia publicului se descurcă să prindă campanii şi singure. Uitaţi-vă în câte campanii sunt copiii ăia de la LaLa Band, mie mi se pare că-s peste tot.

IN Casual stuff

bronz

Înainte să existe Facebook și Instagram ca să poți arăta în timp real cât de bine te distrezi în concediu, oamenii aveau un singur indicator pentru reușita unei vacanțe la mare: culoarea pielii prăjite la soare.

Şi erau două variante.

a) Veneai prăjit total, de ţi se vedea doar zâmbetul noaptea şi nu reuşea lumea să te distingă prin poze, ceea ce însemna că te-ai distrat, nenorocitul dracului, şi noi am stat la muncă şi ne-a plouat prin Bucureşti.

b) Veneai bronzat foarte puţin, aproape deloc, şi-atunci era motiv maxim de bucurie. Probabil că a plouat non-stop în concediu, sau te-ai îmbolnăvit, sau a fost locul naşpa, cert e că n-ai reuşit să te simţi bine în timp ce lumea era la serviciu.

Eu, de obicei, sunt în a doua categorie, aia a nebronzaţilor. N-am răbdare să stau la soare, mereu mă ard, niciodată nu mă dau cum trebuie cu cremă (anul ăsta m-am bronzat cu model), mi se pare că pierd timpul dacă stau pur şi simplu. Mă refugiez mai mereu sub o umbrelă şi citesc până când doamnele pe care le acompaniez consideră că s-au prăjit destul. Şi asta aduce mai mereu suspiciuni. „Nu prea te-ai bronzat, n-a fost vremea bună?”. Şi, bineînţeles: „tu chiar ai fost la mare sau te-ai oprit la Feteşti?”

În poza de mai sus admiram prima arsură de pe anul ăsta.

IN Teatru

Anul trecut, imediat după ce m-am întors de la Alexandria, am început să număr zilele până la următoarea ediţie Ideo Ideis. Nu ştiam pe-atunci că oamenii mişto de acolo îmi vor propune să fac parte din familia lor, însă deja simţeam că aparţin fenomenului care se petrece acolo.

Acum nu trece zi fără să mă bucur că lucrez alături de o gaşcă frumoasă pentru festivalul care are loc anul acesta între 18 şi 26 august la Alexandria.

Şi pentru că Ideo Ideis e o mare familie, asta am hotărât să comunicăm pentru ediţia a 9-a. Pentru că familia e cea care te aşteaptă mereu acasă, chiar dacă uneori uiţi să mai treci pe acolo. Familia are răbdare să aştepte când mai amâni revenirea cu o săptămână pentru că trebuie să ajungi weekendul ăsta la petrecerea aia tare, familia zâmbeşte larg când dai o fugă de o zi ca să mai mănânci o ciorbă bună şi nişte fasole bătută. Şi tot familia e cea care te întreabă uneori cu sfială, alteori cu hotărâre: „Tu când mai ajungi pe-acasă?„.

Spotul din acest an e despre aşteptare, familie şi teatru. Şi dacă vi se pare lung, să ştiţi că tot aşa ni se pare şi nouă aşteptarea de peste an, până când se face timpul să vină copiii la Ideo 🙂

Mai multe detalii despre spot şi ce pregătim la Ideo Ideis 9 veţi găsi şi pe blogul oficial, pe care l-am lansat ieri.

Meniu