Recent m-am gândit serios să mă opresc din scrisul pe blog, după vreo 3 ani jumate în care am publicat zi de zi câte ceva. Nu pentru că m-aş fi plictisit, sau pentru că aş avea writer’s block (de la un anumit punct încolo nici nu mai există aşa ceva), ci pentru că pur şi simplu nu mai simţeam nevoia să scriu.

Cam ca în scena asta din Forrest Gump, în care pur şi simplu omul se opreşte din alergat.

Numai că fix în perioada aia am dat peste nişte oameni care cumva m-au făcut să nu mă opresc. Printr-o vorbă bună, o mulţumire sau o dovadă că blogul ăsta le-a fost de folos la un moment dat.